Nu puteam nicicum să înțeleg, înainte de a avea copil, oamenii care puneau capul pe pernă și în secunda doi dormeau tun.
Insomnii de femeie nemăritată
Ba chiar îmi amintesc și acum ce crizată eram când mă mai ciondăneam cu al meu viitor soț. După fiecare repriză iscată cel mai adesea pe seama jocurilor pe calculator, cărora nu le vedeam neam utilitatea și care ne mai și furau din timpul împreună, el punea capul pe pernă și adormea instantaneu. Eu mă uitam și nu-mi venea a crede. Și dă-i, și foiește-te, și răsfoiește-te, poate, poate o simți și s-o trezi. Nimic. Dă-i trântește ușa ”accidental”, dă drumul la apă, controbăie prin farfuri și pahare la bucătărie, nimic. Cum, domnule, să dormi în felul ăsta după o ceartă? Păi chiar așa? Ei bine, chiar așa. În funcție de cantitatea de nervi, ciudă și frustrare pe care le aveam, îl trezeam sau nu. Cel mai adesea nu, mai orbecăiam prin casă o vreme (poate și ore) și într-un final adormeam și eu, cu mare, mare efort.
Somnul de sarcină
Apoi am rămas însărcinată. În primele luni mi-aș fi dorit să dorm și pe stradă. Mereu am avut convingerea că dacă aș fi închis ochii la muncă, adormem așa, în fund, pe scaun. Nu s-a întâmplat. Dar în rest, adormeam peste tot, la orice oră.
De prin luna a șaptea mi-au revenit insomniile. Nu reușeam să dorm nici măcar o oră toată noaptea. Abia de la 5-6 încolo ațipeam. Ce-i drept, mă cam trezeam pe la prânz, buimacă și apoi dornică să întorc casa cu fundul în sus.
Aproape de luna a 9-a deja dormeam doar în fund, sprijinită de un imens maimuțoi de pluș, altfel simțeam că nu am aer.
Somnul de mamă
(...)
Citește mai mult pe fricidemamici.ro!
