Mă uit la faţa ei rotundă şi pufoasă, la părul blond, la nasul cârn şi gura delicată. Se uită la mine cu ochii ei albaştri şi uneori aş putea jura că îmi vede până în suflet. Mă ţine strâns de un deget. Şi stăm aşa zâmbind, în linişte. E în braţe – locul ei preferat, unde se simte cel mai bine, unde ştie că e în siguranţă, ţinută bine de braţele ce au puterea de a o linişti instantaneu, locul în care somnul e mai dulce şi durerile de burtica mai uşor de suportat, locul în care îmi aude inima bătând – un sunet care îi este atât de familiar. În braţele mele e locul unde se potriveşte perfect şi unde mi se pare atât de firesc şi de natural să stea.
Exact ca pe vremea când era Alex bebeluş, şi acum cu Sara am auzit însă de nenumărate ori că ne facem rău ţinând copilul atât de mult în braţe: ei pentru că nu sta comod sau pentru că o să ajungă răsfăţată, iar nouă pentru că nu o să mai scăpăm de acest obicei şi ne distrugem spatele. Mă uit acum la Alex, voinic de peste un metru şi cu aproape 20 de kilograme, care e perfect capabil să meargă pe jos şi care se mai cere în braţe doar atunci când e obosit sau speriat.
Tuturor celor care cred că au dreptate când oferă sfaturile de mai sus fără să le fie cerute aş vrea să le spun că am să îmi ţin copilul în braţe până voi putea şi oricât va dori. Şi nu numai pentru că aşa îmi spune instinctul şi aşa cred că trebuie să fie. Există deja multe studii realizate de medici şi psihologi care arată ca bebeluşii care sunt ţinuţi în braţe sunt mai liniştiţi, mai veseli, mai odihniţi şi că îşi dezvoltă mai repede abilităţile cognitive şi motorii decât copiii care nu au parte de acest contact fizic. Creierul unui bebeluş care beneficiază de confortul îmbrăţişărilor şi de contact fizic nu va fi preocupat de supravieţuire şi se va putea concentra pe învăţare, pe descoperire, pe acumulare de experienţe. Mai mult decât atât, pe termen lung, bebeluşii care au fost ţinuţi mai mult timp în braţe vor deveni copii mai autonomi, mai echilibraţi, cu o stima de sine ridicată şi o relaţie sănătoasă cu părinţii.
Creierul unui bebeluş care beneficiază de confortul îmbrăţişărilor şi de contact fizic nu va fi preocupat de supravieţuire şi se va putea concentra pe învăţare, pe descoperire, pe acumulare de experienţe.
Cum spunea şi Sarah Ockwell-Smith, primele săptămâni după naştere sunt ca un al 4-lea trimestru de sarcină în care bebeluşul trebuie să treacă de la viaţa intrauterină la cea extrauterină atât de diferită de tot ce a trăit în cele 9 luni de sarcină. Înainte să se nască lumea lui mică şi călduroasă era previzibilă şi constantă, iar după naştere se trezeşte într-o lume rece, gălăgioasă şi plină de stimuli diferiţi în fiecare zi. E nevoie de multă empatie şi înţelegere, mai ales în primele săptămâni de viaţă ale bebeluşului când se acomodează la noul mediu.
(…)
Citește mai mult pe cristinaotel.ro!
