As vrea sa va povestesc cu un aer doctoral cum este un bebelus la o luna, dar zau daca pot. Chiar daca am bifat cu bine aceasta aniversare, m-am prins ca de fapt nu stiu nimic. Chiar si asa de mici, fiecare are propria personalitate si mod de exprimare. Iar in ce priveste problemele, ele nu sunt la fel. Chit ca se invart in jurul aceleiasi discutii – ce mananci si cat si cum elimini.
In primele 2 saptamani am avut cel mai cuminte copil. Manca, nu spunea nici pas cand il schimbam si apoi iar doarmea. Stiu, sunt o fericita. Pe de alta parte, in primele saptamani toti sunt un pic mai linistiti, pana capata forta. Desigur, asta nu inseamna ca tu nu esti epuizat. Ritmul de trezire fortata isi spune cuvantul. Cea mai mare parte a timpului esti un zombi. Si nici nu ai idee ce inseamna mai rau, asa ca nu apreciezi cele doua saptamani la adevarata lor valoare.
►Citeste si despre Viaţa cu un nou născut. Trucuri ca să treci cu bine peste primele 30 de zile.
Asa ca dupa doua saptamani eu de abia mai aveam putere sa fac cele cateva lucruri neaparat necesare – sa il spal si sa ii dau sa manance. Ce m-a epuizat asa de tare? Acum, daca stau bine sa ma gandesc, faptul ca nu stiam nimic despre bebelusi. Nu aveam idee nici cum sa il tin in brate fara sa il stric. Si dupa cum mai aud vorbe de la doamnele in varsta din parc, nici acum nu stiu foarte bine. Eram incontinuu cu ochii pe ceas sa vad cat mananca si la ce interval. Ceea ce este ingrozitor de obositor si stresant. Si in fiecare zi descopeream avem de cumparat o tona de lucruri astfel incat bebelontul sa aiba tot ce ii trebuie. La asta adaugam si stresul ca nu reuseam sa gasesc cu pediatru ok care sa vina acasa. Si cum e o perioada in care orice prostie capata proportii de tragedie va dati seama ce poate iesi de aici.
Dar cel mai rau dintre toate era stresul permanent ca ceva ar putea sa nu fie in regula si noi sa nu ne dam seama. Sau ca se poate sufoca in somn. Sau ca poate muri din motive inexplicabile, asa cum toate cartile avertizau ca ar fi posibil. De nu am avut curajul toata aceasta perioada nici macar sa imi fac un dus si sa las copilul singur. Noroc ca exista carti, altfel cine ne-ar mai alimenta spaimele?
Dar cel mai mare bau-bau dintre toate este alaptarea. Ti se indica minute. Si cantitati. Si cat sa creasca bebele. Si cum sa il masori inainte si dupa masa. Dar in niciun caz sa nu te stresezi! Ca atunci se intampla nenorocirea, cea mai mare de pe fata pamantului – bye bye lapte. Copilul nu te va mai iubi. Va muri mai tanar si pana atunci va fi aproape in permanenta bolnav. Mama denaturata, stai jos, nota 4. Si orice floare te poate influenta. De la supararea ca nu te suna profesoara de romana din generala ca sa te felicite, pana la o pala de vant ceva mai rece cand ai iesit pe usa sa duci gunoiul. Ce mai, avertizarea este clara. Esti un sistem fragil, pe cale sa se sparga oricand.
Nu am sfaturi sa va dau ca sa va fie mai bine. Pot doar sa va zic ca mai incolo va fi mai rau. Dupa cum ne-a spus noua pediatra pe care in final am reusit sa o gasim. Si, ca un facut, dupa vizita ei bebelontul a inceput sa isi faca un program de plans de doua ore/seara. Oarecum inexplicabil, nimic din ce faceam noi neparand sa il linisteasca. Am presupus ca sunt colici. Chit ca nu plangea de sa se urce pe pereti, asa cum ni s-a spus ca ar trebui sa faca. Noroc ca facusem la sugestia ei o mica magazie de pastile. Si incet incet am inceput sa-i dam din toate, cu gandul ca la ceva tot or fi ele bune, ca altfel nu ni s-ar fi prescris.
Ba ceva ceva parca tot am de spus – nu va strasati inutil. Copilul creste si el, pe langa casa omului. Orice gresiti sau nu va iese nu este definitiv. Cu alte cuvinte, ganditi cat mai putin si lasati lucrurile sa curga de la sine si va va fi bine :). Nah, ca ati citit un text intreg pentru asa ceva!
Un text de Silvia Maria, una dintre mamicile din comunitatea suntmamica.ro!
