Cu cât stai de vorbă cu copilul tău mai de timpuriu, cu atât mai priceput va fi în comunicare, mai ascultător, mai înţelegător, mai deschis lumii din jurul său.
Deşi mi-am zis că n-o mai fac, tot nu reuşesc să mă abţin de la confruntările cu părinţii clasici din parc, susţinători înfocaţi (iar majoritatea vin cu miştouri usturătoare la pachet) ai ideii: „Oricum nu înţelege nimic până la X ani!” – cu referire la copil. Ultima oară mi-am luat-o zdravăn de la un tătic – culmea, pe ei îi credeam mai îngăduitori şi mai deschişi ideilor noi, plus mai vulnerabili la farmecul meu de mama cochetă – care m-a ţinut o bucată bună de discuţie cu ironicul apelativ „micul Einstein” lipit pe fii-meu în timp ce eu încercam să-l conving că multe probleme de relaţionare cu ăştia micii se pot rezolva discutându-le. „Lasă, că am văzut eu cum face şi fii-tu în parc, ţipă şi ia jucăriile altora. Ce să zic, o fi micul Einstein, te şi înţelege!” Probabil îi sărise capsa definitiv când i-am spus că, refuzând să vorbească cu propriul copil ca şi cu un om mare, îi refuza, de fapt, oportunitatea de a se dezvolta.
►Citește și Limbajul corpului la bebeluși: Ce încearcă puiul tău să-ți comunice
Vorba lungă, bogăţia omului mic
Ca să dau un exemplu bun a lui meu – care devenise, între timp, foarte agitat de discuţia în contradictoriu – i-am explicat cu zâmbetul pe buze ca aşa fac oamenii mari, schimba păreri diferite, fără să se supere unul pe altul. În schimb, pe dinăuntru eram aşa de nervoasă de mârlănia omului, că-mi ieşeau înjurăturile pe ochi. Bine că aveam ochelari de soare.
Dinainte să fiu mamă mi-a plăcut să mă adresez copiilor că oamenilor mari: cu respect, cu atenţie la cuvinte, cu fraze şi explicaţii destul de elaborate, fără să mă strâmb în gângureli. Unora (părinţi sau nu) le-a plăcut ideea, alţii au zis că sunt prea serioasă şi-i sperii pe aia micii. Când am primit şi eu copil, am procedat la fel, din ziua unu. Regretul meu este acum că n-am făcut-o de când eram gravidă. Pentru că, pe măsură ce citesc lucrări şi studii şi articole de parenting, mă conving tot mai profund de acest lucru: cu cât îi vorbeşti mai mult şi mai de timpuriu lui bebe, cu atât îi stimulezi dezvoltarea creierului şi învăţarea (nu doar a limbajului, ci a lumii înconjurătoare), abilităţile de socializare şi de comunicare.
Primul an de viaţă – definitoriu pentru creierul copilului
Ideea asta să-i vorbeşti sau să-i citeşti bebeluşului încă din burtică nu-i vreo noutate, nu ştiu cum de n-a prins mai bine şi printre părinţii români până acum. Psihologii pediatri o susţin de câteva decenii încoace, timp în care s-au făcut şi câteva studii pe tema asta. „Cu cât îi vorbeşti mai mult copilului, mai ales în primii săi trei ani de viaţă, cu atât mai bune vor fi abilităţile lui de comunicare”, spune Diego Chaves-Gnecco, pediatru specializat în dezvoltarea comportamentelor copiilor, angajat al Spitalului de Copii din Pittsburgh. Acesta adăugă că 95% din creierul celor mici se dezvoltă în primul an de viaţă. Or, dacă tu îl tratezi ca pe-un căţeluş – până şi cu animalul de companie vorbesc mai mult aceşti părinţi uneori! – atunci îi refuzi această şansă la o dezvoltare fulminantă.
►Citește și Bebelușul la 9-12 luni. Ce poate fi mai interesant decât limbajul?
Copiii cărora li se vorbeşte de la naştere încep să vorbească, de regulă, mai repede decât cei de vârsta lor, au o capacitate mai ridicată de a urma instrucţiuni şi îşi dezvoltă mai bine vocabularul până la vârsta la care intră într-o colectivitate organizată (grădiniţa), este de părere Michelle Figlar, director executiv al Asociaţiei pentru Educarea Copiilor Mici (Pittsburgh). Începutul poate fi dificil, pentru că ţi se pare ciudată ideea să vorbeşti unei persoane care nu-ţi poate răspunde şi despre care crezi că nu te poate înţelege. Îţi dau două ponturi ca să te lansezi în monologuri (crede-mă, în curând vor fi dialoguri) faţă de cel mic: unu - citeşte-i mult şi doi - ia-l cu tine peste tot, descriindu-i lucrurile cu care vă întâlniţi. Serios acum, îţi pasă mai mult de privirile pe care-o să le primeşti la supermarket în timp ce-i spui copilului din marsupiu „aceasta este o roşie” decât de dezvoltarea lui?
Şi o consideraţie de final: nu faci acest efort ca să-ţi dresezi copilul ca pe un câine, adică să respecte şi să îndeplinească comenzi şi să stea la locul lui când i-o ceri. Ci pentru a vă stabili o relaţie puternică, bazată pe încredere şi respect.
