Ama y ensancha el Alma (Iubeşte şi eliberează-ţi sufletul)… de la un grafitti văzut pe un perete în Buenos Aires a început povestea numelui pe care prezentatoarea Știrilor nopții de la PRO TV l-a ales pentru fetița sa. Alma s-a născut în urmă cu trei luni și, de atunci, fiecare zi din viața Amaliei reprezintă încă o filă de poveste, cu tot ce implică postura de mamă: colici, alăptare, scâncete în miez de noapte, zâmbete, gângureli, dragoste… Despre toate aceastea dar și despre cât de mult se implică tatăl micuței în creșterea Almei am aflat chiar de la Amalia Enache. Mămica Amalia Enache!
- De trei luni cu Alma. Ţi se pare mult? Puţin? Cum percepi tu acest răstimp alături de fiica ta?
Nu îmi mai pot imagina cum ar fi fără ea. Am plecat foarte puţin de lângă ea, doar de vreo 3 ori în 3 luni, cam două ore de fiecare dată. Şi cred că dor e puţin spus pentru ce am simţit atunci. Aveam senzaţia că îmi lipseşte o parte fizică a propriului meu corp şi am fost din nou întreagă numai atunci când am avut-o din nou în braţe.
Mi-e greu să exprim cum percep timpul, cum trece el acum, dar are parcă o altă dimensiune, mult mai intensă decât ar fi avut în alte trei luni de dinainte de ea. E atât de intens ce simt, ce trăiesc, încât are forţa unor ani.
- Crezi că “meseria de mamă” se simte, se învaţă, se deprinde? Te naşti cu “talentul” de a fi mamă sau e un instinct ancenstral de supravieţuire a speciei ambalat în workshopuri şi cărţi de parenting?
E dragoste, de fapt. Dragostea aceasta deplină, în care pentru prima dată chiar pui pe altcineva înaintea propriei tale fiinţe, face din tine mamă. Dragostea aceasta deplină îţi dă şi talentul şi ştiinţa să-ţi înţelegi copilul, să fii conectată 24 de ore din 24 la nevoile lui, să nu ţi se pară nimic prea greu, să dormi 3 sferturi din noapte stând în șezut - şi asta nu o dată, ci în fiecare noapte, să dormi în porţii mici şi totuşi să te trezeşti cu energie şi zâmbet larg pentru copil, să fii rapidă în toate, îndemânatică, organizată. Eu structural simt nevoia să citesc şi studii, orice e ştiinţă, medicină, psihologie, despre orice apare nou în viaţa mea şi tot structural, nu mă încadrez prea bine în grupuri, forumuri, părerisme.
Aşa încât, pe lângă instinct sau talent au fost şi lucruri citite care m-au ajutat miraculos, cum e programul de 90 de minute legat de somnul bebeluşilor, o metodă a doctorului în neuroștiință Polly Moore - neurolog, care pentru noi este magie pură şi cel mai mare ajutor de până acum. Şi limbajul bebelușilor, metoda Dunstan, îmi e de un real folos.
- Şi cum crezi tu că te descurci din ipostaza de mămică? Care a fost cel mai dificil lucru de până acum?
Probabil pentru că am avut-o pe mama mea model desăvârşit de mamă, ce a imprimat ea mă ajutat să fiu eu azi, în rol de mamă, în stare să ofer în primul rând dragoste şi dedicare totale. Au fost şi nişte momente mai grele, dar nu foarte. Mi-am dorit să alăptez, am crezut că lucrurile vin pur şi simplu natural, numai că la primul puseu de creştere, corelat cu faptul că nu lua spectaculos în greutate, am avut momente de deznădejde. Nu ajuta nici curentele sau opiniile categorice. Aveţi pe site-ul vostru un articol ,"Lucruri pe care să nu i le spui unei femei care alăptează", care parcă ar fi scris de mine, atât de mult mi se potriveşte. Dar, slavă Domnului, am depăşit cu bine perioada aceea.
Alt lucru dificil, recunosc, este pur şi simplu să o aud plângând şi fac tot ce pot să nu ajungă în acel punct. Cred că plânge foarte, foarte, foarte puţin pentru un bebeluş de vârsta ei şi cu toate acestea nimic nu e mai stresant şi mai greu decât momentul în care plânge, atunci chiar mi se activează toate instinctele naturale să intervin şi să o ajut. Ceea ce face din mine o mamă care răspunde imediat la orice scâncet şi categoric mie nu mi se potriveşte nicio metodă în care să laşi copilul să plângă fără să intervii.
- Cum arată o zi obişnuită alături de Alma? E un bebeluş cuminte? Aţi trecut cu bine de perioada colicilor?
După 12 ore de somn nocturn, cu 2-3 pauze, uneori au fost şi mult mai multe pauze de alăptat, dar niciodată cu plâns noaptea, începem ziua pe la 7 sau 7.30. În timpul zilei, la fiecare 90 de minute de stat trează, o ajut să adoarmă din nou şi cum unele reprize de somn sunt scurte, ajunge la 4-5 porţii de somn diurne. Între acestea, vorbesc mult cu ea, ne jucăm sau o las să descopere singură anumite jucării, îi pun muzică, o încurajez să apuce obiectele cu mâna, ne plimbăm în fiecare zi afară, la aer, indiferent de vreme, îi fac gimnastică, masaj, igienă, iar seară pe la 7 înoată cu colăcelul la baia de seară. Cel târziu, la 8 doarme şi adesea adorm şi eu odată cu ea, are 5-6 ore de somn neîntrerupt la început şi profit de moment. Vă daţi seama că asta vine după ce aproape 20 de ani eu am prezentat ştiri de noapte!
- Dacă ai derula înapoi cele trei luni de când Alma a apărut în viaţa ta, care sunt momentele care te-au amuzat cel mai tare?
Când "mă ceartă". E foarte vorbăreaţă, a descoperit repede sunetele şi foloseşte anumite vocalize să mă certe, dacă nu o iau în braţe chiar în secunda în când vrea ea, de pildă. Şi când a început să-şi cânte şi ea odată cu mine la culcare. Scoate nişte sunete de îmi vine să mă prăpădesc de râs.
- Cât de mult te-ai documentat despte tot ce înseamnă sarcină şi îngrijirea unui bebeluş, înainte de naşterea Almei?
În fiecare etapă în parte am citit chiar atunci. În timpul sarcinii, citeam despre ce presupune săptămâna în care intram şi cam aşa procedez şi acum. Medicul pediatru îmi povesteşte o dată pe lună 2-3 ore la ce să mă aştept şi cum să o ajut cu stimularea psihomotorie în perioada de până la următoarea vizită. Fiecare bebeluş are particularităţile lui, sunt lucruri despre care nu a fost nevoie să citesc nimic, pentru că ea nu a avut acele probleme. Regurgitări, de exemplu, n-a fost cazul. În schimb, cred că în povestea noastră chiar ne-am confruntat cu aşa-zisul al 4-lea trimestru de sarcină, o adaptare mai anevoioasă în primele luni la lumea exterioară şi m-am documentat în această zonă. Aşa am ajuns să o port în marsupii, de pildă. Nu aveam asta în plan, credeam că toţi bebeluşii dorm lemn în cărucioare, aşa cum vedeam în parc. În cazul ei, căruciorul a fost exclus aproape 3 luni, o irita teribil şi aşa m-am transformat în cangur, pentru că în marsupii era liniştită.
- Şi cât de multe ai şi pus în practică până acum?
Alăptatul la cerere, programul de 90 de minute de somn, babywearing, cosleeping, jucăriile lamaze, cam acestea. Acum citesc despre autodiversificare, să văd dacă mă convinge conceptul.
- Cum a decurs naşterea? Şi cât de repede ţi-ai revenit după operaţia de cezariană?
Am născut într-o marţi, la 4 după-amiază, după ce la ora 13.00 ajunsesem la spital pentru o monitorizare obişnuită pentru ultimele săptămâni. Şi am condus chiar eu până la spital. Eram cu 4 zile doar înainte de termenul de 40 de zile, cu o seară înainte simţisem pentru prima dată contracţii, dar asta nu m-a împiedicat să dorm 10 ore în acea noapte. Acesta a fost simptomul meu pe parcursul întregii sarcinii, îmi era foarte, foarte somn.
La spital s-a precipitat totul, am aflat că s-a pornit travaliul şi că e şi unul rapid. Când am intrat în sala de naşteri respiram deja aşa, că în filme, aveam contracţii dese şi dureroase.
Apoi recuperarea a fost rapidă, chiar a fost mult mai uşor decât mi-aş fi putut vreodată imagina, mai ales că eu mi-am dorit până în ultima clipă să nasc natural, nu mă încântă ideea de cezariană tocmai pentru că auzisem că durează recuperarea de după şi poate fi mai dificilă. În cazul meu, la 6 ore m-am ridicat deja în picioare, iar a doua zi, făceam ture prin spital. Mi-am dorit atât de mult să fiu perfect funcţională pentru ea, să mă pot ocupa, să o am în permanență cu mine, încât nu am simţit durerile de după prea tare.
În a treia zi, la externare, trecuse parcă totul. Nu am avut apoi absolut niciun disconfort sau vreo oboseală. Astăzi, nimic din starea mea nu aminteşte măcar că aş fi fost operată, sunt în formă perfectă, exact ca înainte, pot ridica, pot face efort, merg ore întregi cu ea în marsupiu în ritm alert la plimbare şi o port mult aşa sau în braţe prin casă. Iar la două săptămâni după ce am ajuns acasă, aveam greutatea de dinainte să rămân însărcinată şi abdomenul s-a retras complet, sunt convinsă că datorită alăptatului.
- Cum a fost prima întâlnire cu Alma? Şi cum a reacţionat tăticul ei când a văzut-o pentru prima dată?
Din clipa în care m-au anunţat că e clar, nasc, şi că travaliul e chiar foarte rapid, eu am fost extrem de lucidă şi concentrată, cumva. Doar că în clipa în care am realizat că se pregăteşte expulzia copilului, am avut cele mai mari emoţii din viaţa mea concentrate în câteva secunde. Când i-am auzit plânsul am simţit cea mai mare uşurare posibilă, asta însemna pentru mine că e totul aşa cum trebuie. Imediat am primit-o pe piepul meu, când mi-a auzit vocea s-a oprit din plâns şi mă asculta foarte atentă, iar eu îi spuneam printre lacrimi cât de mult o iubesc. Apoi, a fost dusă la măsurători şi la tatăl ei. Acolo n-am fost de faţă, pentru că eram încă în sala de operaţii, dar sigur tatăl ei a fost la fel de emoţionat că mine şi ea a mai auzit şi din gura lui cât este de iubită. Ea a arătat din prima că îl adoră, se liniştea şi în braţele lui imediat, exact ca la mine.
- Crezi că bărbaţii trec prin aceleaşi transformări la nivel emoţional ca femeile atunci când devin tătici?
Nu ştiu, cred că e greu să măsori, să compari nişte iubiri. Eu cred că dragostea lor pentru copii este tot uriaşă şi asta n-are cum să nu te răvăşească. Cred însă că schimbările practice nu sunt la fel de mari la bărbaţi, ei îşi continuă cumva viaţa dinainte, cu mers la serviciu, pe când mama este cea care pentru o vreme se rupe de tot ce a însemnat până atunci viaţa ei şi se dedică exclusiv copilului o perioadă, în cele mai multe cazuri. E o fractură cu tot trecutul, abia atunci realizezi cât de liberă erai înainte şi totuşi cât de "mai bine" e acum. Ştiu că sunt şi bărbaţi care intră în concediu de paternitate, dar oricum ar fi, ei nu alăptează, e un pic diferit.
- Cât de tare se implică el în îngrijirea fetiţei voastre? Cine te ajută?
Este un sprijin fantastic, iar la început, cât a putut să fie 24 de ore din 24 cu noi, nici n-am mai avut nevoie de alt ajutor. Între timp, am ajutoare, mai ales cu treburile casnice. Şi familiile noastre se implica foarte mult.
- Ce crezi că ar fi spus mama ta despre fiica voastră?
Fiica mea îi seamănă foarte mult, mai ales în primele săptămâni mi se părea incredibil ce asemănare, parcă era mama mea în miniatură. Cred că ar fi fost topită după ea, dar şi după mine în această postură. M-am gândit mereu la ea şi însărcinată şi după ce am născut. E clipă de clipă în mintea mea şi încerc să-mi imaginez ce ar zice şi ce ar face, ce m-ar sfătui.
Acum, tatăl meu are această bucurie şi nu vă puteţi imagina cât de fericit este. Iar ea, la orice îi zice el, zâmbeşte imediat. Aşa că l-a sedus definitv. Fratele meu este şi el înnebunit după ea şi se înţeleg de minune.
- Ce ţi-ar plăcea să moştenească fiica ta de la ea? Dar de la tine?
De la mama, bunătatea, înţelegerea şi umorul. De la mine, hotărârea, ambiţia, încrederea în puterea binelui şi în propriile forţe.
Am citit care a fost povestea numelui, cum l-ai ales… N-am aflat însă care ar fi fost varianta pentru un băieţel… Există?
Nu, aveam doar nume de fetiţă!
- Botezul? A avut loc deja sau urmează?
Urmează. Sper că până la sfârşitul anului.
- Povesteai cu ceva timp în urmă, într-un interviu că ai vrut să mergi la şcoala de la 6 ani, ca să poţi să citeşti singură poveşti . Ce povesti i-ai citit până acum Almei? Sunt ferm convinsă că ai făcut-o…
“Alice în Țara Minunilor” a fost prima poveste pe care i-am citit-o, tocmai primise cartea de la o prietenă.
- La fel de convinsă sunt de faptul că fetiţa ta va citi foarte mult. Ce vei face însă cu tehnologia? Mai devreme sau mai târziu, va folosi tableta, smartphone-ul şi cine ştie ce alt gadget de ultimă generaţie…
Nu am niciun stres legat de aceste lucruri. Cred că e absurd să luptăm împotriva timpurilor, doar pentru că în copilăria noastră nu existau aceste lucruri. Ele vor fi în doze fireşti în vieţile noastre. Ei îi voi dedica toată atenţia mea şi voi încerca să o fac să iubească timpul petrecut cu oamenii, peste cel cu tehnologiile. Sper să-mi reuşească.
- Şi, apropo de viitor, unde va creşte fetiţa ta? Aici, în România, sau în America de Sud, de unde am înţeles că este tătitcul ei?
Cred că peste tot. Cred că vom păcăli iernile româneşti, mai ales după ce trec sărbătorile şi vom tot fugi la căldură şi plajă.
- Din postura de mamă, de ce ţi-e teamă cel mai tare aici, în România?
De vreun conflict sau vreo calamitate. A fost un cutremur la vreo lună după ce am născut-o. Eu am simţit fiecare cutremur mai măricel şi niciodată, până la acesta nu mi-a fost frică. Acum îmi bătea inima să-mi sară din piept şi îmi dau seama că este pentru ea, de fapt, să nu i se întâmple ei ceva.
- Ce se întâmplă cu profesia ta? Când te vei întoarce în televiziune?
Mă voi întorce, dar nu mă grăbesc. Acum ea are mai mult nevoie de mine şi este prioritatea mea. Când va fi mai mare şi mai independentă îmi voi regăsii profesia.
- Dar cu campaniile umanitare în care eşti implicată? Am văzut la un moment dat, pe contul tău de Facebook, că ai susţinut un maraton Hope and Homes for Children România, cu Alma în braţe – de pe margine ce-i drept!.
Sunt în continuare alături de HHC România şi îi ajut cu tot ce pot şi în această perioadă.
- Dacă ar fi să scrii o poveste despre mămica Amalia… ce titlu i-ai pune?
Ama y ensancha el Alma (Iubeşte şi eliberează-ţi sufletul). De la acest grafitti văzut pe un perete în Buenos Aires i se trage numele. Apoi am văzut că este şi o melodie rock cu aceste versuri!
Foto: PRO TV; Facebook
