Când simți că pentru tine nu e timp și nu e loc, simți că nu ești important și nu contezi. Te simți mic și trist.
Nu e prima dată când scriu despre realitățile vieții de mamă, despre cum e când îți vine să îți lași haina de mamă în cui, despre cum statul acasă cu copilul e orice numai nu stat sau despre faptul că un concediu de maternitate nu e deloc o vacanță de lux.
Sunt un om destul de pozitiv în gândire, rezistent la stres și nedormit, un om căruia încă i se mai pare că somnul lung (sau de după amiază) e o pierdere de timp, că vorba aia o să tot dormim pe lumea cealaltă.
Dar, ca orice om, am perioade când paharul se umple. Așa cum am și acum…din nou.
În ultimele câteva zile mai multe persoane mi-au spus că mă invidiază pentru una sau alta. Pe de o parte mă simt flatată, pe de altă parte îmi vine să le întreb: pe bune?? Mie mi se pare că puține lucruri ar fi de invidiat în ceea ce mă privește.
Sunt o mamă obosită, dar mai ales dezamăgită și frustrată că pentru mine se pare că nu e timp decât foarte rar. Am atâtea articole începute și neterminate, proiecte și idei pe care îmi doresc să le pun pe picioare și pur și simplu nu am când. Sunt o persoană organizată de când mă știu, predau (și) cursuri de time management, știu toate trucurile. Fizic, nu sunt ore destule pentru câte aș vrea să fac și lucrez pe priorități!
►Citeşte şi Și mamele au nevoie de timp pentru ele
Păi când să mai citesc, să fac planuri, să construiesc proiecte când Sara trebuie supravegheată mereu, trebuie să ieșim la aer, să ne jucăm, când trebuie să gatesc că deh…avem nevoie de mâncare, când Alex face aproape orice ca să primească atenție, când sunt singură cu ei mult mai mult decât aș vrea pentru că soțul meu are o perioadă foarte aglomerată la birou și e plecat o grămadă (ca și acum)? Singurul meu ajutor constant e bona lui Alex, care îl aduce de la grădi și se joacă cu el e afară sau acasă și la care mai apelez rar să mă ajute cu Sara atunci când am promis că ajung undeva și nu pot da înapoi. Dar e o doamnă în vârstă care, deși e foarte fit și activă, are viața ei și nu o pot chema oricând. Mama e departe tare, are serviciu și mult până la pensie. Încă un ajutor nu am de unde să plătesc.
Și urlă sufletul în mine tot mai des pentru că vreau să fac și altceva decât să mă ocup de copii și casă. Vreau să fac lucruri care să ma ajute să cresc, să simt că sunt utilă, să port conversații cu însemnătate, să fiu de folos, să îmi pun abilitățile la lucru. Și nu găsesc timpul pentru asta. Nu pot lucra la proiecte cu un ochi în laptop și unul la Sara. N-ar ieși niciuna din activități cum trebuie.
(…)
Citeşte mai mult pe cristinaotel.ro
