Probabil puțini dintre noi realizăm că, zi de zi, dăm o luptă continuă cu copilul nostru. Nu sună deloc bine asta, dar dacă analizăm realist ceea ce se întâmplă exact asta va fi concluzia: suntem într-un continuu război cu propriul copil, ființa pe care o iubim cel mai mult pe lumea asta.
Cum ne războim cu copilul?
Spunându-i prea multe nu-uri. Studiile arată că, în medie, un copil aude aproximativ 100 de nu-uri pe zi. De la părinți, de la bunici, de la educatori.
”Nu pune mâna pe aia că-i murdară!, Nu te urca acolo, cazi!, Nu mai alerga, așteaptă!, Nu murdări masa/patul/peretele!, Nu mai băga mâna în gură, ești murdară! Nu mai lăsa jucăriile împrăștiate! Nu te îmbraci cu asta, te îmbraci cu cealaltă!, Nu te încalți cu asta, ci cu cealaltă! Nu mergem acum la joacă, trebuie să mâncăm/dormim! Nu mai putem să ne jucăm că e târziu! Nu am timp să facem asta acum, poate mai târziu!”
Astea sunt doar câteva dintre nu-urile pe care eu recunosc că le spun. Și asta așa, fără să stau să mă gândesc prea mult. Dacă m-aș gândi, aș mai găsi o mulțime.
Încercați un exercițiu și puneți-vă în pielea copilului și gândiți-vă cum v-ați simți să vă zică vouă cineva atâtea nu-uri într-o zi. Eu am făcut asta și cred că aș exploda de frustrare, m-aș simți ciudată, neapreciată, neînțeleasă, singură în dorințele și convingerile mele.
Și pe lângă toate aceste nu-uri, mai sunt și nu-urile prin care nu fac altceva decât să-i neg emoțiile copilului meu: „Nu fi trist, nu ai de ce, Nu fi supărat, Nu mai fi furios, nu ai motiv, Te rog nu mai plânge”
►Citeşte şi Se poate crește un copil fără pedepse și amenințări?
Ideea este că, de câte ori eu îi spun să nu mai plângă, să nu mai fie furios, practic să nu mai fie om cu emoții, îi spun că de fapt nu înțeleg ceea ce simte. Ba mai mult, îi mai spun că nici nu e normal ceea ce simte. Și atunci, în mintea copilului, se creează ideea că el este mai ciudat. Că restul oamenilor (copiilor) fac mai bine față situațiilor ăstora decât el care nu a putut face altceva decât să răbufnească și să plângă sau să-și manifeste emoțiile.
Deci, copilul meu va înțelege că nu este înțeles, că de fapt eu nu-i sunt prietenă. Că în loc să fiu persoana care îl înțelege cel mai bine și-i este alături, sunt persoana cu care se războiește cel mai tare. Și atunci când nu suntem înțeleși ne simțim singuri. La fel și copiii noștri. Iar ei, la un moment dat, când vor mai crește, dacă nu găsesc înțelegerea asta și susținere de care au nevoie la noi, o vor căuta la alte persoane. Iar viața ne arată că, de multe ori, persoanele pe care le găsesc nu-s neapărat bine intenționate.
Ce putem face
Ce facem totuși, pentru că sunt și situații în care pur și simplu este nevoie să spunem NU. Nu putem să-l lăsăm să treacă strada pe roșu doar ca să nu-i spunem nu. Nu putem să-l lăsăm să iasă iarna în chiloți, la -15 grade.
Dar ideea este că putem face totuși ceva, astfel încât să nu ne mai războim atât cu copilul nostru. În primul rând să acceptăm că, așa cum noi nu suntem perfecți, cum viața nu-i perfectă, nici copilul nostru nu va fi perfect. Și e perfect normal să fie imperfect.
Apoi să ne alegem cu mare atenție bătăliile pe care le ducem cu copilul nostru. Din 100 de nu-uri pe zi să le alegem doar pe cele cu adevărat necesare. Să stabilim ce este mai important pentru noi și să ne limităm la asta.
Fiecare dintre noi are propriile valori și în funcție de ele putem spune nu sau da. Pentru că poate eu pot spune da la unele lucruri care altor părinți li se pot părea inacceptabile și invers. Am mai spus asta, un alpinist nu va fi la fel de panicat ca mine când copilul lui se cațără te miri pe unde. El va fi relaxat și îi va ghida pașii, în timp ce eu, care am frică dar și rău de înălțime, voi sări ca arsă.
Cum putem spune da în loc de nu
Pe lângă faptul că putem renunța la unele bătălii pe care le avem cu copilul nostru, permițându-i să facă singur anumite lucruri, să ia singur anumite decizii, să fie autonom, ce mai putem face este să transformăm nu-ul în da.
Și putem face asta în mai multe feluri:
• Oferim informații în loc să spunem nu. În loc să spunem – Nu, nu mai stăm, mergem acum la culcare că e târziu- putem spune – Haide să mergem totuși la culcare, altfel nu ne odihnim suficient și atunci când nu ne odihnim ne simțim obosiți și nu ne este bine.
(…)
Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro
