O poveste semnata de Carmen Mocan, mamica lui Andrei (6 ani), despre cat pret se pune pe socializare in gradinitele din Romania.
Andrei este cel mai bun prieten al meu. Este cel mai important om din viata mea, il iubesc, petrecem mult timp impreuna, am incredere in el si sper sa castig si eu increderea lui. Andrei are sase ani, iar eu sunt mama lui. Am trecut impreuna prin multe incercari, iar gradinita este una dintre ele si este importanta. Gradinita ne-a dat multe batai de cap si a fost o incercare grea prin care am trecut, pentru ca performanta copilului, dragi parinti, incepe, se pare, chiar de la gradinita. Si despre performantele copiilor se vorbeste la fiecare sedinta cu parintii. Din fericire pentru mine si Andrei, nu ma intereseaza performantele copilului la gradinita, pentru ca nu mi se par relevante pentru varsta copiilor sau pentru viitorul lor. Dar am vazut in jurul meu parinti pentru care nu exista nimic mai important.
“Masurarea” performantelor au inceput odata cu grupa mica si constau in “socializare”. In primele patru luni de gradinita nu am auzit altceva decat ca Andrei nu socializeaza. Nici acum nu am uitat fiecare dimineata in care il duceam la gradinita si se agata de mine, se uita in ochii mei si ma ruga sa nu il las acolo. Si cum plecam plangand si nu mai puteam sa ma adun toata ziua, cu gandul la el si la cum rezolvam problema. Educatoarea si toata lumea incercau sa imi explice ca e doar o etapa care trece, asa se intampla cu toti copiii, nu cedati, trebuie sa se obisnuiasca. Nu puteam sa uit privirea lui Andrei cand plecam si il lasam la gradinita. Grea treaba socializarea! Am vorbit cu o prietena care are doi copii la scoala si care nu au facut gradinita deloc. Ce li s-a intamplat? Nimic! Sunt elevi eminenti, nu au avut probleme cu socializarea si niciun fel de probleme cu scoala, in general. Nu vreau sa incurajez acest lucru, am considerat ca e o situatie izolata, cu final fericit, dar nu toti copiii sunt la fel. Am renuntat la gradinita si ne-am ocupat de aceasta socializare cu prieteni care au copii si cu toate intalnirile si petrecerile care presupun socializare intre copii.
Parerea mea este ca aceasta socializare este supralicitata si nu cred ca este facuta asa cum ar trebui. Am incercat sa ma pun in locul lui Andrei. Ia-ma pe mine, adult, de acasa, unde ma simt cel mai bine, de langa familia mea si du-ma intr-un loc necunoscut, impreuna cu inca 30 de oameni, care toti se simt abandonati, plang cateva ore pe zi, si pune-ma sa socializez cu ei. Mi-e imposibil!
Am vazut, insa, in Germania, o mostra de socializare, la varsta de grupa mica. Toti parintii au fost invitati sa petreaca cateva ore la un picnic organizat de gradinita. Au venit toti, pe biciclete, cu cosuri pentru picnic, cu paturi, cu mancare, cu tot ce trebuie. Impreuna cu educatoarea si cu tot personalul gradinitei au socializat, au cantat, au facut foc de tabara, jocuri, concursuri pe echipe, inclusiv echipa parinti versus copii. S-au cunoscut cu totii, s-au imprietenit, s-au imbratisat la plecare si au schimbat numere de telefon, a fost un team building adevarat. Asta numesc eu socializare. Experienta pe care am trait-o noi cu socializarea as numi-o mai degraba adaptare.
Cum nu am absolvit cu brio grupa mica si nu am primit diploma de socializare, am trecut la grupa mijlocie, metoda “desenat in contur”. Desenezi perfect in contur, nu depasesti nici macar un punct pe langa? Esti expert in desenat in contur! Andrei nu a fost. Din fericire, am gasit o gradinita care a evaluat copiii dupa criterii mai umane. Nu am avut probleme de adaptare, Andrei se trezea dimineata si vroia sa ajunga repede la gradi, ceea ce pentru mine a fost un soc. Am inteles de ce ii placea. Dimineata ii asteptau cu muzica, intra cantatand in gradinita, tot ce invatau era prin joc, observatie directa si experiment. Nu a invatat animalele din poze, sa ma trezesc ca imi spune ca vaca e mov si ne da ciocolata (e un caz real, nu l-am inventat), au fost si le-au vazut la ferma, florile le-au invatat pipaind si mirosind, legumele le-au invatat punand muraturi, fructele mancandu-le sau facandu-le dulceata.
Cum orice gradinita trebuie sa respecte cu strictete programa impusa de minister, am avut si problema desenatului in contur, pe care Andrei nu a vrut sa il faca sub nicio forma, un an intreg. Nu desena si nu picta, in general. Am inteles ca pur si simplu nu ii place. Dar, stiti…trebuie! Daca imi explicati si pentru ce anume trebuie si in ce fel iti afecteaza viata ca nu desenezi in contur, ne straduim mai mult. In realitate nu exista niciun fel de contururi, exista doar culori. Prin urmare, nu am absolvit cu brio nici grupa mijlocie, am ratat examenul de “desen in contur”, dar am castigat niste lucruri care mi se par foarte importante: gatim impreuna, facem prajituri, iubim animalele, ascultam muzica si cantam. Pentru mine, cele mai importante lucruri tin de autonomia si independenta copilului, nu de performantele la desen.
Ne-am pregatit intens pentru grupa mare, foarte importanta, se apropie scoala, trebuie sa trecem la treaba, s-a terminat huzureala, schimbam foaia si gradinita. Grupa mare e mai complexa la capitolul evaluare a performantelor. Grupa mare inseamna “ fise multe, liniute, bastonase, turuit de poezii si cantece”. Dupa prima zi de gradinita, in care nu stiam nici cum ne cheama, vine o mamica sa isi ia copilul si il intreaba scurt: “Ce poezie ai invatat azi?”, apoi direct la educatoare si o ia la rost ca ce gradinita e asta, copilul nu stie nicio poezie? Dupa prima zi?!
Mi-am facut griji, fiindca Andrei invata poezii doar atunci cand ii place poezia si o recita fix cand vrea el, nu la comanda. Si aveam de ce sa imi fac griji, fiindca nu tine ritmul de fise, liniute, bastonase, poezii si cantece. Pana acum, cand scriu, nu a dus nicio fisa la capat. Prin urmare, am apelat la Silvia, care este psiholog si lucreaza cu copii atipici si am rugat-o sa ne ajute. I-am pus in brate vraful de fise neterminate. Le-a rasfoit, s-a uitat la ele si pret de jumatate de ora a tacut.
- Hai, de unde incepem? Spune ceva! Ce faci?
- Lasa-ma putin, incerc sa descifrez fisele astea!
Le-a pus deoparte si m-a intrebat ce vreau eu de la Andrei. Sa rezolve impecabil si rapid fisele? Sau vreau sa fac un om din el? Un om, am raspuns. Si Silvia s-a apucat de treaba… A fabricat fise potrivite pentru varsta lui Andrei, au inceput sa lucreze pe tableta niste fise despre care habar nu aveam ca exista si pe care Andrei le face cantand… Ne-a fabricat niste ateliere de creatie in care lucram cu multa culoare, bucurie si entuziasm. Radem mult si lucram ascultand muzica. Invatam poezii si cantece. Ne-a inventat si ilustrat multe povesti. Ne-a pus cantece si poezii in imagini, ca sa intelegem ce spunem, nu sa turuim mecanic. Si aici chiar v-as sugera sa faceti un mic experiment cu copilul: intrerupe-ti-l din turuiala si intrebati-l ce a inteles din ce a spus pana la acel moment, daca intelege sensul unor cuvinte si al unor expresii sau fraze.
Iar povestea cu performantele la gradinita continua si acum, aud foarte des solicitari de la parinti sa se invete la gradinita mai multe poezii, sa se faca mai multe linii si bastonase, sa primeasca si acasa activitati, sa nu uite, sa aiba de lucru, sa fie responsabili.
Eu nu imi doresc pentru copilul meu sa fie performant in toate, este o utopie. Imi doresc sa deseneze, daca ii place si are talent, sa iubeasca poezia, nu sa recite mecanic, sa socializeze cand vrea el si cu cine vrea, nu ma intereseaza sa scrie frumos. Nu vreau sa fiu seful copilului meu, vreau sa fiu prietenul lui, nu vreau sa il oblig sa faca lucruri pe care nu si le doreste, pentru ca mi le doresc eu. Vreau sa il ajut sa isi gaseasca drumul singur, sa ii dau aripi, nu sa i le frang. Copiii nostri sunt si ei oameni: viseaza, simt, iubesc, gresesc, obosesc. Spun aceasta pentru ca am intalnit foarte multi copii performanti si cei mai buni in toate si care mai tarziu au ramas cu mult in urma si s-au pierdut pe drum. Eu cred ca au obosit.
