Au trecut șapte zile de când Mark și-a spart buza într-un accident stupid. Îl luasem de la grădiniță și ca de fiecare dată, a vrut să se mai joace un pic în curte. S-a suit pe un tobogan din acela de copii foarte mici și a început să sară, stând în picioare, din vârful lui (toboganul având sub 1m înălțime). L-am urmărit la primele sărituri, apoi mi-am scos telefonul și am început să-l butonez, considerând că riscul unui accident este destul de mic.
La una dintre sărituri, unul dintre picioare i-a alunecat și Mark a venit cu fața direct în podiumul de pal (cred că este) ce acoperă o parte a curții. M-am repezit la el și, din fericire, am observat că doar și-a spart un pic gingia și și-a zdrelit buza de sus. Am avut noroc!
……………….
Au trecut șapte zile de când Geta Dor Popescu a fost înmormântată. Din ce îmi aduc aminte, Erik, celălalt băiat care a murit în avalanșa din Făgăraș, fusese înmormântat cu o zi înainte. Ca tată, am trăit niște sentimente foarte contradictorii în acele zile. Dar, cel mai pregnant este cel care mă urmărește de șapte zile încoace: sentimentul de supărare apropos de liniștea nu, de nepăsarea care s-a așternut peste acești doi copii. Pământul nu doar că i-a înghițit la propriu ci, din păcate, și la figurat.
Și liniștea asta (voi folosi în continuare acest termen, deși nepăsare cred că ar fi fost mult mai corect) este cu atât mai frustrantă pentru mine cu cât este într-o antiteză totală cu nebunia din zilele ce au urmat morții celor doi. Nici nu apucaseră salvamontiștii să le coboare trupurile mici de pe munte și lumea deja se împărțise în două tabere: cea care cerea răstignirea tatălui Getei și cea care spunea că acestea sunt riscurile meseriei, că uneori performanța cere sacrificiul suprem. Ba, ca să fie și un pic de ironie în tot acest spectacol, mai erau unii care țipau cât puteau de tare ca toată lumea să tacă din gură!
Eu nu am o părere dacă tatăl Getei, conducătorul acelui grup, este vinovat. Mint, am o părere dar, nefiind nici măcar un om de munte amator, părerea mea nu contează. Greșit, din nou: nu ar trebui să conteze, recte nu am de ce să o fac publică. Am discutat cu câțiva specialiști, oameni care trăiesc din cățărat sau care au urcat niște vârfuri importante din lumea asta și toți mi-au spus că, după ei, tatăl poartă întreaga vină. Mi-au explicat și motivele, valide, dar neimportante pentru ceea ce vreau eu să spun. Deci, dacă ei spun că omul a greșit, eu îi cred. Punct.
Dar…dar. Accidentul lui Mark, în niciun fel comparabil cu o avalanșă, să fie clar, s-ar fi putut sfârși foarte, foarte rău. Caz în care și despre mine s-ar fi spus că sunt cel mai prost părinte, că, normal, mi-am căutat-o stând pe telefon etc. Ba sunt convins că s-ar fi găsit cineva să spună că m-a auzit vreodată punând presiune pe Mark să sară și el de vreundeva, să nu fie un pămpălău. Din fericire, nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Și iată-mă azi putând să scriu cu conștiința liberă despre acel incident. Repet, nu compar în niciun fel evenimentele, dar sunt convins că, la fel ca mine, tatăl fetiței a calculat un risc și l-a calculat foarte, foarte greșit, ignorând în timpul acesta tot felul de semnale. Dar sper că și cei mai înverșunați foști dușmani ai lui (că între timp pare că s-au calmat, absorbiți de alte evenimente mai actuale) nu-și închipuie că omul s-a gândit vreun moment că fata lui sau celălalt copil ar fi în vreo primejdie.
Și atunci de unde ferocitatea asta? De unde nevoia de a-i sări la gât? De ce nu s-au putut abține toți acești oameni până astăzi de exemplu, când ar fi putut comenta mult mai la rece și cu mult mai mult discernământ faptele? De ce simțim nevoia să fim judecători și să dăm verdicte doar pentru că ne-a zis nouă nu-știu-cine sau am citit eu nu-știu-unde că nu-știu-ce? De ce n-am putut să tăcem și să lăsăm două familii să-și plângă copiii în liniște și, eventual, apoi, cu calm și cu dorința reală de a împiedica o astfel de tragedie să se mai întâmple, să discutăm, să dezbatem?
Asta e una din marile tragedii care au urmat acestei tragedii: că, de fapt, pe nimeni n-a interesat, cu adevărat, găsirea unor soluții viabile. Marea majoritate a celor care au comentat pro sau contra au făcut-o pentru a-și vărsa veninul care zăcea oricum în ei. Știți cam cum au fost dialogurile în acele zile? Cam așa:
– Eu cred că tatăl este de vină!
– Eu cred că nu și mai cred că tu ești un idiot!
– Futu-te-n gură de PSD-ist prost!
– Huo Dinamo!
(...)
Citeşte mai mult pe celmaibuntată.ro
