Uneori, mi-aş dori să fiu în locul lui M. De când am devenit părinţi, am simţit că viaţa mea s-a schimbat total, în vreme ce a lui a păstrat din firescul pe care îl avea înainte de copii. Vă spun şi de ce. Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău, că nu îl iubesc mai puţin. Doar îl invidiez mai mult.
Totul a început cu sarcina: hormonii o luaseră razna şi făceau ravagii prin corpul meu. De la greaţă şi oboseală, până la panică maximă şi plâns în hohote fără motiv, le-am trăit pe toate. De două ori. El era calm. Îi era bine, mânca normal, se odihnea. Logic, ce să facă? Dar eu începusem să mă visez în locul lui.
Apoi, mă uitam, n-a pus un kilogram pe el toată sarcina, nu i s-au umflat mâinile şi picioarele şi nu a trebuit să treacă prin vreo ecografie trasnvaginala sau prin alte controale şi analize cel puţin la fel de simpatice. Nu i-a luat nimeni sânge, nu i-a mângâiat burtica şi nu a fost speriat de alte mame că viaţa i se va sfârşi odată cu venirea pe lume a puiului de om.
► Citeşte şi A fost uşor cu doi copii până nu a mai fost
De naştere nu mai spun. Nu l-a durut altceva decât sufletul pentru mine, fiindcă vedea cum mă întorc pe toate părţile şi strig cum nu mi-aş fi dorit. Naşterea pe silent nu s-a concretizat. Ah, cum mă mai visam în locul lui când durerea atingea nişte puncte dintr-alea pe care nu le credeam posibile.
Imediat după, eram ameţită, tăiată, cusută, sângeram şi aveam dureri în tot corpul. M-aş fi plimbat şi eu cu puiul nostru prin camera de spital, dar nu puteam.
M. zbura, pe mine parcă mă călcase trenul. Măcar eram la fel de fericiţi, asta nu neagă nimeni. Speram să fim şi la fel de fresh. Ştiu, doar mama poate simţi miracolul naşterii (plus tot chinul cu care vine la pachet), dar nu se putea să vină binecuvântarea asta fără atâta durere? Doar întreb… Că de uitat clar uiţi, altfel nu mă încumetăm în veci să îl nasc natural şi pe al doilea.
(…)
Citeşte mai mult pe ruxandraluca.ro
