Doamne, multe trăznăi am mai făcut de când sunt părinte! Știți se spune că cei mici fac pozne, nu adulții. Ei, eu cred că și noi, ăștia mari, facem multe, multe prostioare. Mai ales atunci când suntem puși în situații noi, situații grele care ne dau bătăi mari de cap și frisoane reci pe șira spinării.
Iar ipostaza de părinte este unul dintre rolurile alea grele în viață. Mai ales la primul copil, e haosul de pe lume. Și habar n-ai cu ce se mănâncă meseria asta, ești vai de tine. Adică tu ești plin de bune intenții, dar nu te pricepi la practică. Exact ca cei mici care primesc un joc nou dar nu știu să-l joace.
Așa suntem și noi în rolul de părinți. Iar eu, care mi-am propus din prima clipă să fiu un părinte implicat, chiar am făcut multe trăznăi. Păi, nu aveam cum să le știu dinainte, oricâtă teorie am citit.
De exemplu, la începuturi, i-am pus fiică-mii scutecul invers. Ce vouă nu vi s-a întâmplat? Mi-e mi s-a întâmplat. Și nu o dată! Ci de mai multe ori.
Sau îmi lua ore să reușesc să o îmbrac cu acele „body-uri”. Zici că aveam două mâini stângi. Nimic nu-mi ieșea, copilul se bâțâia, nu reușeam să-i bag mânuțele că mi-era frică să nu i le rup și tot așa. Transpirația curgea șiroaie pe la tâmplele mele, de atâta stres. Dar nu m-am lăsat. Acum o îmbrac și când doarme, fără să mă simtă. Ce să-i faci! Practica frecventă duce la perfecționare. Asta-i viața.
►Citeşte şi Trucuri simple pentru creșterea autonomiei celor mici
Apoi, m-am maimuțărit mult de tot cu ea, încă din primele ei zile de viață. O făceam avion, mă strâmbam la ea, dansam cu ea, multe, multe trăznăi. Ba chiar intram după ea la locul de joacă și săream împreună pe saltele. Și ce-mi mai plăcea. Și acum mă mai dau cu ea în tiribombe, atunci când mă lasă.
Da, acum, e domnișoară și spune că o fac de râs față de prieteni. Dar când suntem doar noi noi, ne întoarcem la strâmbăturile noastre.
Una dintre cele mai amuzante întâmplări din perioada ei de bebelușenie a fost… când a căzut pe scări. Da, știu, e șocant! Ne-am speriat foarte tare atunci, dar acum râdem pe rupte, când ne aducem aminte. Asta pentru că totul s-a terminat cu bine până la urmă.
Hai să vă povestesc: Sophia avea vreo 8 luni și începuse să se agațe de toate cele prin casă, ca să meargă. Am un copil precoce, la 9 luni deja mergea singură. Și, într-o escapadă dintr-asta de-ale ei, s-a agățat de un mare ghiveci cu flori.
Eu eram la doi pași de ea, urmărind-o. Dintr-o dată, ghiveciul s-a mișcat și a pornit spre Sophia. Eu, panicat, m-am aruncat ca un leu să-mi protejez puiul. Vă jur că așa eram! Sau așa îmi aduc eu acum aminte după cinci ani. Că, în realitate, s-ar putea să fi fost un ogar jigărit, că nu am reușit să salvez situația.
În fine, ghiveciul cădea peste copil, eu săream după ghiveci. Copilul era la marginea unor trepte, pericol mare, situație tensionată!
(...)
Citeşte mai mult pe taticool.eu
