Comportamentul copilului este intr-o oarecare masura efectul personalitatii, dar si rezultatul modului in care este modelat de parintii lui. Comportamentul copilului vorbeste de cele mai multe ori despre nevoile lui, mai ales despre nevoile nesatisfacute si despre erorile comise de parinti in educarea si orientarea lui.
Luam pe puncte cateva situatii si le lamurim.
Copilul refuza ceea ce ii propuneti sa faca, se supara repede, refuza sa se joace cu jucaria preferata?
Refuzul este o forma de protest si un mod in care copilul cere atentie. De multe ori (de cele mai multe ori), reactia copilului este efectul atitudii parintilor. Unde gresesti? Raspunzi imediat la orice cerere a copilului tau. Ii satisfaci neconditionat toate poftele sau, si asta este cel mai grav, il refuzi si te opui unei dorinte, dupa care cedezi in fata insitentelor lui.
Regula spune asa: ai spus da, ramane da, ai spus nu, NU rebuie sa ramana. Decizia parintelui nu se comenteaza, nu se negociaza si, mai ales, nu se revine asupra ei.
Copilul este turbulent, refuza sa asculte interdictiile. Pare chiar sa fie sfidator, facand intentionat ceea ce ii interziceti.
Reactia nu este normala si trebuie stopata cat mai repede. De ce nu te asculta? Una din explicatii poate sa fie aceea ca ai contestat sau subminat autoritatea unui alt adult in fata copilului tau sau i-ai contrazis si nerespectat decizia celuilalt parinte de fata cu copilul tau, iar cel mic a inteles contrazicerea dintre voi, iar acum o speculeaza.
Cum rezolvi problema? Cu perseverenta si autoritate. Tonul este cel care face muzica. Adopta un ton clar, ferm, care sa impuna si cere-i ceea ce trebuie sa faca. Adauga un "te rog", pentru ca cei mai multi dintre copii au fost inoculati cu importanta si valoarea lui "te rog" si "multumesc", dar timbrul vocii trebuie sa fie clar, raspicat si, din nou, autoritar, fara "dulceata materna".
Nu ai voie sa incerci sa-l convingi cu rugaminti dulci de genul: ''Hai, fii copil cuminte!" sau "Te rog, ma faci de ras, o sa rada lumea de tine".
Isi loveste sau isi musca prietenii, alearga pisica prin toata casa cu racheta sa.
De cele mai multe ori reactiile violente sunt copiate. Copilul le-a vazut la televizor, le-a vazut in casa sau in parc. Le repeta fara sa le inteleaga sensul. Sa nu te amuze niciodata atitudinile violente ale copilului si sa nu spui niciodata "e copil, nu stie ce face". Corect, e copil si nu stie ce face, asa ca este obligatia parintelui sa-i spuna si sa-i repete ca orice manifestare violenta este gresita si urata.
Copilul are tendinta de a copia atitudinea parintelui dominator si de a o aplica la randul sau cu parintele care este dominat. Nu exista o relatie de echilibru intre parinti, in nici o familie, dar copilul trebuie sa inteleaga ca in familie se tinde spre echilibru, iar parintii trebuie sa se sustina aceasta politica evitand orice manifestare de forta (si aici ma gandesc la atitudine, ton, decizii impuse, gestica si mimica). Din acest gen de dezechilibrul se naste atitudinea violenta.
Copilul refuzand sa multumeasca sau sa spuna “buna ziua”, refuza sa comunice sau constati o involutie in comportament.
De regula astfel de situatii sunt incercari de a se face remarcat. De obicei situatiile de acest gen apar daca cel mic este mutat din medul care ii este familiar. De exemplu de la parinti la bunici, sau invres. Aceste comportamente sunt deseori amplificate de nasterea unui frate sau sora, deoarece va dori sa va atraga atentia numai asupra lui, sau sunt reactii care apar ca urmare a unor probleme in cuplul.
Solutia sta mereu in comunicare. Deseori parintii au pronirea de a nu explica copilului pe principiul ca "este mic, si nu intelege". Total gresit. Copilului trebuie sa-i explici mereu toate cererile pe care i le adresezi, toate interdictiile si restrictiile pe care le impui. Trebuie sa-i explici, cu argumente pe nivelul varstei si puterii de intelegere, tot ceea ce presupune si implica o actiune pe care o ceri/o impui/o pretinzi copilului tau. Nu este niciodata prea mic pentru a intelege.
