Uneori, când urmăreşti nişte copii mai mult de cinci minute, te convingi că a fi în stare de conflict stă în natura umană. Că e vorba de o jucărie, de locul la masă, de un capăt de scobitoare sau de pipi-ul din oală – da, da, ni s-a întâmplat nouă, nu râdeţi – copiii trebuie să se certe.
Eu am fost prima, ba eu, ba e al meeeeeuuuuu, eşti o rea, nu mai eşti prietena mea + diferite invective, în funcţie de vârstă şi dispoziţie. Am trecut prin toate şi am spus că odată ce cresc, sigur trebuie să fie altfel. A fost. S-au schimbat motivele de ceartă, vocea a devenit mai puternică, jignirile mai elaborate. Cel mai tare mă fascinează viteza cu care pot ajunge de la cele mai bune prietene, care se pupă şi se iau în braţe, la urlete, lacrimi şi chiar violenţă.
Ştiu că există fel şi fel de reacţii ale părinţilor. Când era Ana mică ni s-a întâmplat chiar ca un băiat mai mare să o agreseze fără motiv, doar ca să obţină un loc mai bun la jucării şi mama să îl încurajeze să o împingă şi să o îndepărteze pe motiv că „tu eşti mai mare”. Sigur că în astfel de cazuri mi se pare normal să intervenim, mai ales dacă copilul este prea mic pentru a se apăra singur.
Dar în general nu îmi plac părinţii care intervin în conflictele copiilor şi îi pun să îşi ceară iertare şi să se împace – niciodată, dar niciodată scuzele nu sunt sincere şi copilul nu înţelege de ce face asta. Cred că atâta timp cât situaţia nu escaladează prea tare este bine să îi lăsăm pe ei să se descurce, să urmeze toate etapele conflictului şi să găsească o cale spre împăcare.
Sigur, ei nu au încă capacitatea de a gestiona un conflict, aşa că am optat, mai ales în cazul conflictelor mai grave, în care supărarea se prelungea, să discutăm după ce trece punctul culminant, să analizăm situaţia, ce a generat-o, ce sentimente o încercau pe Ana în momentele de tensiune, ce crede că ar fi putut face diferit.
(...)
Citește mai mult pe www.pisicapesarma.ro!
