Am avut câteva zile furtunoase în ultima vreme. Alex trece printr-o perioadă ciudată pe care mi-o explic doar parţial. Ştiţi cum e când nimic nu e bine? Ce contează că în urmă cu 5 minute a cerut una şi apoi face scandal că vrea alta? De la laptele de dimineaţă, la mers pe jos undeva, la refuzul de a-i da tableta din nou, de la lipsa desertului, la mersul la baie sau la culcare…nu ştiu niciodată de unde va porni nebunia.
Problemele pe care o îmbrăţişare pufoasă nu le poate rezolva sunt foarte puţine.
Uneori reuşesc să rămân zen în faţa provocărilor pe care mi le aruncă în ciuda decibelilor cu care încearcă să mă facă knock out. Dacă nu ne grăbim la grădi, dacă Sara încă doarme, dacă sunt odihnită, reuşesc. Rămân calmă, îl ascult că să înţeleg exact de unde-i vine supărarea şi rezolvăm. Alteori însă aş putea să jur că îşi alege în mod intenionat momentele în care se se înfurie. Când se trezeşte Sara şi plânge de foame sau când o trezeşte el cu ţipetele, când suntem pe afară cu bagaje şi cărucior şi urlă că vrea în braţe deşi are vreo 20kg şi 110cm mi-e greu să rămân liniştită.
Cu toate astea, înţeleg că îi este greu ca acum trebuie să împartă atenţia noastră cu Sara şi că uneori trebuie să lupte pentru ea cu cea mică. În egală măsură mă înţeleg şi pe mine şi încerc să nu mă desconsider atunci când nu reuşesc să gestionez cu suficient calm situaţiile astea tensionate. Mă gândesc la motivul pentru care m-am lăsat dusă de val şi m-am enervat şi încerc să descifrez ce se întâmplă în creierul meu în aşa fel încât la următoarea ocazie să reacţionez mai bine. În acelaşi timp mă felicit pentru fiecare dată când reuşesc să rămân calmă şi să îl îmbrăţişez atunci când are cea mai mare nevoie de asta (deşi el o arăta într-un mod ciudat).
În 5 ani (fără câteva zile) de când sunt mama lui, Alex m-a învăţat – printre altele – că problemele pe care o îmbrăţişare pufoasă de-a lui mami sau tati nu le poate rezolva sunt de fapt puţine. Foarte puţine.
De ce să îţi îmbrăţişezi copilul când el se poartă urât
Să te laşi pradă mâniei e foarte simplu. Să pui nevoile copilului mai presus de nevoia ta de a te descărca, de a arăta că ai dreptate, că eşti mai puternic nu e deloc simplu însă pe termen lung e fix ceea ce trebuie pentru o relaţie apropiată părinte-copil.
Uite de ce cred eu că o îmbrăţişare e numai bună atunci când cel mic are un comportament nepotrivit.
Copiii învaţă mai bine cu dragoste decât cu pedepse – după o îmbrăţişare şi un dialog despre ce s-a întâmplat avem şanse mult mai mari să îi ajutăm să interiorizeze nişte valori care să îi ajute să ia deciziile corecte pe termen lung pentru că aşa e bine, pe când cu pedepsele e posibil ca ei să face ce le cerem pe moment, de teamă, dar asta erodează relaţia.
Uneori comportamentul lor e de fapt un strigăt de ajutor – uneori emoţiile pe care copiii le trăiesc sunt prea puternice şi nu le pot exprima altfel. Să îi respingem, să îi certăm sau să îi pedepsim în astfel de momente nu ajută la nimic, ba dimpotrivă.
Îmbrăţişările sunt o modalitate perfectă prin care copiii se pot descărca, se ştiu în siguranţă, se simt înţeleşi şi acceptaţi. După ce furtuna a trecut şi creierul emoţional s-a liniştit putem să stăm de vorbă raţional despre ce s-a întâmplat.
(…)
Citește mai mult pe cristinaotel.ro!
