Când văd un om care-și lovește copilul simt cu fiecare celulă a mea că vreau să-i fac rău. Mult rău. Să simtă și el ce simte acel copil, să-l fac să plângă, să ceară îndurare și să promită că nu va mai face niciodată, doar pentru a opri acele lovituri. Uite, chiar și acum când doar scriu despre asta, simt că mă ambalez de unul singur.
Cu toate acestea, paradoxal, a fost nevoie de un dialog cu un prieten bun, ca să realizez că, deși n-ar trebui să se întâmple asta vreodată, s-ar putea ca o palmă scăpată din când în când să facă mult mai puțin rău decât diferitele abuzuri emoționale la care mulți își expun pe copiii lor. Căci atunci când te „joci” direct cu creierul unui copil, ai șanse să plantezi tot felul de tâmpenii acolo, chestii neadevărate, pe care copilul ajunge să le considere adevăruri și să-și ghideze viața după ele.
► Citeşte şi Ce se întâmplă când nu intervii? Nimic grav, doar un copil ajunge la spital.
Nu m-au bătut părinții niciodată. Legenda spune că tata, pe când eram mic de tot, mi-ar fi dat o palmă la fund, moment în care m-am întors și i-am spus Tâmpitule! L-a dus suficient de tare capul cât să izbucnească în râs și să realizeze că aveam dreptate în ce spuneam.
(…)
Citeşte mai mult pe celmaibuntata.ro
