articol realizat de psihologul Monica Berceanu
Parcul şi mijloacele de transport în comun sunt locurile în care râd şi plâng cel mai des. Copiii spun lucruri trăznite şi dureroase, deopotrivă.
Azi mi-am început ziua cu o fetiţă- călătoare. A mers lângă mine, împreună cu tatăl ei, până la Gara de Nord. De multe ori, în cele 40 de minute cât a durat drumul, mi-au fost ochii scăldaţi în lacrimi de bucurie. Pentru că tăticul ei m-a făcut să-i dau dreptate lui Osho, când a spus că „Într-o lume plină de iubire, terapia nu ar fi necesară deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientă.”
-Tati, dar de ce vrei tu neapărat să mergem cu trenul?
-Pentru că nu ai fost niciodată şi vreau să descoperim împreună lucruri noi.
-Şi dacă n-o să-mi placă?
-Nu-i nimic. O să mergem cu maşina dăţile viitoare din nou. Dar, dacă nu încercăm lucruri noi, nu avem de unde să ştim dacă ne plac sau nu.
-Adică aşa, ca exploratorii?
….
-Tati, dar tu mergeai la munte cu trenul când erai mic?
-Eu am mers numai cu trenul. Nu aveau bunicii tăi maşină atunci.
-De ce nu aveau maşină?
-Pentru că nu aveau bani să-şi cumpere.
-De ce nu aveau bani?
Şi lista DE CE-urilor a continuat. La fel şi explicaţiile blânde şi calde ale tăticului cool.
(…)
Citeşte mai mult pe taticool.eu
