articol realizat de psihologul Monica Berceanu
În lucrul cu copiii cu autism, cel mai greu este să-i ajut pe părinţi să-şi depăşească propriile frici când vine vorba să îşi lase copiii să se descurce singuri.
Replicile de felul:
„Dacă o să cadă de pe tobogan? Mai bine nu îl învăţ sau nu-l duc în parcuri foarte des.”
„Dacă se îneacă? Mai bine nu-i dau să mănânce mâncare solidă.”
„Dacă îl loveşte maşina? Mai bine nu îl învăţ să traverseze strada de la 6 ani!”
„Dacă îl învăţ să se urce pe scaune înalte, e posibil să devină curios şi să sară de pe geam!”
mi-au umplut ochii de lacrimi de-a lungul anilor şi sufletul de mâhnire. De multe ori, am fost nervoasă şi drastică. De multe ori, le-am răspuns acestor părinţi cu indignare. Ştiam că hiperprotecţia părintelui duce la lipsa maturizării copilului.
Ştiu azi, însă, că orice părinte îşi iubeşte copilul şi, în spatele acestor replici, se ascunde un OM speriat. Un OM cu litere mari, pentru care iubirea este direct proporţională cu acceptarea oricăror acţiuni ale copilului ori cu împlinirea tuturor DORINŢELOR lui.
(…)
Citeşte mai mult pe taticool.eu
