Observ că noi, părinții, suntem un pic prea (obsedați) precocupați să deținem controlul. Avem teama asta să nu cumva să pierdem acest control asupra copiilor noștri și asupra educației lor. Să nu-i scăpăm din mână cum s-ar zice.
Nu cred sau, mai bine zis, SPER că nu mai trăim timpurile lui ”eu te-am făcut, eu te omor”. Dar tot mai avem ceva reminiscențe. Tot avem impresia că suntem cumva stăpânii copiilor noștri și ei trebuie să fie supușii noștri, să fie de acord cu tot ce le spunem, să asculte, să facă așa cum vrem noi să facă. Dacă se poate și fără prea multe întrebări și comentarii cu atât mai bine.
Dar mi-aș dori să lăsați un pic prezentul deoparte și dorința asta de a nu pierde controlul și să vă gândiți la copil peste niște ani. Peste mai mulți ani. Să zicem că are 19, 29, chiar 39. Îl mai vrem supus? Mai vrem să asculte tot ce i se spune? Mai vrem să facă așa cum îi dictează alții chiar dacă el nu e de acord? Mai vrem să nu pună întrebări, să nu comenteze?
►Citeşte şi Când mi-am lăsat copilul să mă crească
Cred că nu. Cred că vrem ca, în mod miraculos, după ce noi ne-am petrecut toată copilăria lui luptându-ne să-l facem să fie supus și ascultător, odată ajuns la maturitate să fie exact contrariul. Să spună nu când nu este de acord cu ceva. Să aibă puterea să-și spună punctul de vedere. Să aibă puterea să susțină ceea ce crede. Să poată să-și rostească inteligent argumentele (alea pe care noi obosim să le ascultăm când sunt mici și-i repezim) . Să nu se lase controlat și supus de alții. Să fie el însuși, stăpân pe el.
Ei bine, despre asta vorbesc, despre un fapt pe care eu l-am realizat și mi se pare tare important să-l scriu aici. Dacă vrem să ne creștem copii care să aibă propria judecată și credere în propria judecată, să fie capabili să facă alegeri și să ia decizii proprii, să nu se lase influențați imediat, atunci înseamnă că trebuie să-i respectăm. Să-i respectăm de când sunt încă mici și li se formează personalitatea. Și să nu-i creștem în spiritul supunerii și al lui ”tu habar nu ai, eu știu mai bine, fă ca mine”.
(…)
Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro
