Ziua copilului meu a început cu o dorință nouă. Replica ei la îndemnul meu din fiecare dimineață, „hai, mami, să facem pipi la oliță”, m-a cam luat pe nepregătite. De obicei, mergeam împreună în sufragerie, puneam olița în fața canapelei și o așezam pe ea, mai cu cântec, mai fără, în funcție de dispoziția din dimineața respectivă. De data asta însă, mi-a cerut să-i pun olița în pat. Era ziua ei, promisesem că-i zic da orice-ar fi. Acum ce fac? Îi spun o poveste convingătoare. I-am explicat că dacă punem olița în pat, o să se verse, o să murdărească toată salteaua și n-o să mai poată dormi în pat cu mami și cu tati. A mers. N-a insistat și s-a dus cuminte în sufragerie.
Am avut un singur moment de criză de 1 iunie. În parcul de lângă bloc, în lupta pentru unicul leagăn pentru copii de vârsta ei care a scăpat nerupt. Am câștigat o prima bătălie – bunicul care-și legăna încet nepoata a cedat presiunii Emei care s-a așezat lângă leagăn să-și aștepte rândul. Ba chiar s-a oferit s-o ridice în leagăn, și până să apuc să-i zic că e mai grea decât pare, bunicul era deja îndoit de spate, chinuindu-se să-mi așeze copilul în leagănul din plastic în formă de pampers. Am pierdut însă războiul, pentru că bunicul s-a întors și când am scos-o pe Ema din leagăn să-i las lui locul, ea a început să plângă isteric, în stilu-i caracteristic când nu poate să facă ce vrea. Oamenii din parc, săritori, i-au propus tot felul de alternative, credeau ei, salvatoare: să o dea ea în leagăn pe fetița care-i luase locul; să se dea în leagănul pentru copii mari, de unde fetița care-l ocupa s-ar fi dat jos, numai să-mi tacă copilul. Pe Ema însă n-a convins-o niciuna dintre variante să nu se ducă și să tragă isteric de leagănul din care fusese obligată să se dea jos. Am reușit s-o iau de mână și s-o îndepărtez de locul tragediei și s-a calmat în câteva minute, cu o gură de apă și promisiunea că mergem să cumpărăm covrigi.
I-am cumpărat covrigi, am lăsat-o să se joace cât a vrut într-un alt părculeț din cartier, cu găletușa, formele și lopățelele pentru nisip, i-am dat să mânănce ce și-a ales din variantele de meniu de prânz, s-a culcat după-amiaza când a vrut ea, s-a uitat la desene animate, a colorat, s-a jucat cu plastilina, a primit ouă Kinder pentru că a făcut pipi și caca la oliță, și nu în pampers, a încercat noile jucării din ouă în cadă, la baia de seară. La finalul zilei, mi-am dat seama că asta face, de fapt, Ema în fiecare zi. Diferența fiind că aproape în fiecare zi eu mă enervez atunci când nu mă ascultă, nu vrea să facă ce i se cere și insistă să facă ce i se interzice. Cum ar fi, să se culce prea târziu după-amiaza, să nu mai vrea să vină acasă de la joacă, să refuze să facă baie pentru că încă mai vrea să se joace și așa mai departe.
De Ziua Copilului însă, nu i-am interzis nimic și nu i-am cerut nimic. I-am explicat, i-am povestit și i-am făcut tot felul de jocuri care să facă să-i pară distractive lucrurile pe care, de regulă, le refuză. Așa că, ea a fost bine-dispusă aproape toată ziua, și eu la fel. Concluzia fiind că totul ține de atitudine. Așa că mi-am propus să încerc să repet cât mai des Ziua Copilului. Și pentru binele ei, și pentru liniștea mea.
