Copiii de 2 ani sunt nervosi, oricine a avut unul stie acest lucru. Plang tare, au tendinta de a lovi si de a se lovi, se impotrivesc indarjit la lucruri care ieri le faceau mare placere. Si, mai ales, asta pare sa se intample din nimic si de mai multe ori pe zi.
La suprafata ceea ce il face pe un copil sa fie atat de nervos pare sa fie o banalitate, ceva neimportant, cel mai adesea absurd. Nu am sa uit niciodata cum baietelul meu de 2 ani a izbucnit intr-un plans de neconsolat pentru ca i-au cazut pe jos doua picaturi din inghetata pe care o tinea in mana. Nu a contat nimic - nici faptul ca de atata plans oricum i s-a topit toata inghetata, nici faptul ca i-am promis ca ii iau alta. Acele doua picaturi pareau cele mai importante lucruri de pe pamant. Si totul a fost cu atat mai neasteptat pentru mine cu cat el nu mai avusese anterior asemenea episoade de nervi si furie, parandu-mi mie a accepta cu mare usurinta ceea ce i se propunea.
Dar de fapt cele doua picaturi erau cele care umplusera paharul. Un pahar de nemultumiri pe care eu nici macar nu le observasem ca exista si ca se adunasera. Si cred ca nu sunt unicul parinte care a trecut prin asa ceva. Din aceasta cauza am sa va povestesc mai jos despre posibile motive care ii fac pe copiii de la varsta 'dificila' sa fie nervosi.
- sunt foarte sensibili la schimbarile din viata lor: o noua persoana care are grija de ei fiindca te-ai intors la serviciu, un bebe mic tocmai a intrat in familie
- nu li se respecta rutina: daca plecati undeva, daca va vin prieteni in vizita. Copiii mici dau impresia ca le place, ca se distreaza si o si fac, pana cand totul este prea mult pentru ei si izbucnesc brusc.
- sunt pusi in situatia noua pentru ei de a li se cere lucruri: sa manance singuri, sa faca la olita, sa spuna ce program ar prefera sa aiba. Simt ca de acum incolo apar tot felul de asteptari de la ei si trebuie sa se obisnuiasca cu gandul ca nu mai sunt bebelusi.
- sau, din contra, nu li se acorda autonomia pe care o vor - sa aleaga ce sa manance, cand sa doarma, cu ce sa se imbrace etc
- este posibil sa fie speriati de ceva. In aceasta perioada pot sa afara tot felul de spaime - spaima de intuneric, de un personaj dintr-un desen animat, frica de oameni straini etc
- se uita prea mult la televizor. Televizorul poate da dependenta, cu cat te uiti mai mult, cu atat sa vrei mai mult. Un copil care vrea mult timp la televizor este un copil foarte stresat si in permanenta are motiv de nemultumire.
- suprastimularea - mereu are un program, ceva de facut: acum te speli, acum te schimbi, acum citim impreuna o carte, acum mancam iaurtul etc. Copiii trebuiesc lasati si de capul lor.
- controlul si critica - un copil atat de mic probabil nu face mai nimic 'corect'. Dar cui i-ar placea sa fie in permanenta corectat, invatat, intrerupt?
- pedepsele si recompensele. Si ele intra tot la capitolul control si creeaza stres. Oare acum ce o sa-mi faca fiindca m-am jucat in noroi, nu o sa primesc ciocolata?
Daca stim motivele, sansele de a reusi sa-i ajutam sa treaca mai usor prin aceasta perioada sunt mai mari.
In principiu, armele tale sunt calmul si intelegerea. Nu toate bataliile merita purtate. Vrea sa stea in pijama pana la pranz? Nu este o mare tragedie, sa recunoastem. Vrea ca masa de pranz sa fie formata numai din castraveti? Sa fie, i se va face foame repede, iar in plus, putem bifa pozitiv la capitolul legume.
O rutina respectata in mare ajuta, fiindca nu iti va mai pune la indoiala fiecare gest. Ajuta si sa-i mai ignori din cand in cand. Daca ai avut vreodata tendinta de a vrea ca totul sa fie perfect relaxeaza-te, stresul pe care il pui pe copil s-ar putea sa fie prea mare.
Pe de alta parte, daca apare o rabufnire din partea celui mic nu inseamna automat ca tu ai facut ceva gresit. Copiii intre 2 si 3 ani sunt foarte sensibili, cu experienta limitata si cu capacitate mica de exprimare. De unde si crizele. Iti recomandam sa ai rabdare, dupa 3 ani lucrurile tind sa se rezolve de la sine.
