Parintii sunt oameni si tocmai pentru ca sunt oameni se intampla sa greseasca. Uneori parintii gresesc in fata de copilul lor. A avea puterea sa-ti recunoasti greseala si a face si pasul urmator, de a iti cere scuze este o exceptionala lectie de viata. O lectie de viata esentiala pentru copil, daca vine de la parintele sau.
Copilul nu este un om in miniatura care trebuie dresat. Din pacate sunt oameni care inca cred asta si parinti care considera ca a fi parinte vine la pachet cu dreptul de a impune neconditionat. Acestia sunt cei care nu sunt capabili sa-si recunoasca greseala si care cred ca au mereu dreptate.
Este imposibil ca cineva sa aiba mereu dreptate, dupa cum este imposibil ca cineva sa nu comita erori.
De partea cealalta sunt parintii daruiti cu harul de a fi parinte si care vad in copilul lor, personalitatea, omul si individualitatea acestuia. In plus acestia se respecta pe sine si, implicit, ii respecta si pe cei din jur.
Culmea este ca oamenii care stiu sa-si ceara scuze sunt cei mai respectati si totodata cei care reusesc sa-si impuna cel mai bine pozita si punctul de vedere.
Un parinte care isi cere scuze in fata copilului si care recunoaste ca a gresit este parintele care o sa castige incredere si autoritate in fata copilului sau. Logica este simpla: daca poti sa-ti ceri iertare si sa recunosti o eroare, atunci cand nu faci asta, este clar ca ai dreptate. Am dreptate?
In plus un parinte care isi cere iertare si care stie sa-si recunoasca greseala /eroarea, indirect alimenteaza increderea si respectul de sine al copilului, iar cel mic se simte partener cu drepturi si, implicit, cu obligatii in familie. Drepturile: acela de a fi ascultat, luat in seama si respectat. Obligatiile: ascultarea de parinti si comunicarea deschisa cu acestia.
Daca gresesc, sa ma iertati!
