Am aderat la provocarea suntmamica.ro nu numai pentru ca era directiva de serviciu, ci si pentru ca voiam sa-mi testez limitele.
1 Iunie ne-a prins pe drum, un drum lung de peste 400 de kilometri, intre Suceava si Bucuresti, dupa un weekend plin cu evenimente de familie – deci obositor. Bine, Tudorica al nostru, in varsta de 10 luni isi urmase, in mare, programul normal, asa ca n-avea cine stie ce restante la capitolul somn, ca sa atinga culmi ale nemultumirii. Pe de alta parte, cea mai mare distractie la varsta lui e miscarea, asa ca incearca sa-l tii fericit intr-un scaun de masina timp de 6-7 ore – ca doar vorbim de-o calatorie fara autostrada, cu multe drumuri inguste si proaste, care traverseaza din plin localitati si zone cu limitare de viteza. O bucurie de calatorie!
NU e ieftin si prost
Am aderat destul de usor la provocarea suntmamica.ro, dat fiind ca eu si sotul suntem speriati de perspectiva etapei „Nu” care se petrece spre doi ani de viata ai copilului, asa ca hotaraseram oricum, de ceva timp, sa nu-i adresam formulari negative sau sa ne abtinem cat mai mult de la asta. Normal, lucrurile se ingreuneaza pe masura ce Tudorica isi ia tot mai mult avant in viata, pe masura ce capata abilitati tot mai rafinate; asa ca decizia noastra de acum cinci luni, cand tot ce ai fi putut sa-i interzici era bagatul picioarelor in gura, a devenit tot mai dificil de indeplinit, odata cu cercetarea prizelor sau roaderea de cabluri direct la sursa. Cu toate astea, noi ramanem pe pozitii si incercam sa gasim solutii alternative.
Ca sa ma intorc la ziua de 1 iunie, iata: ne-am trezit la sapte dimineata cu ochii mici si capul mare de la nunta de peste noapte, dar n-ai ce face, Tudorica nu cunoaste din astea, sa ne fi pasuit macar pana pe la noua. Ne-am urmat cu totii programul fara incidente, pana ce piciul a proiectat cat colo biberonul cu lapte ca sa dea iama in sculele mele de machiaj intinse generos pe patul alipit langa, unde ma pregateam de ritualul meu din fiecare dimineata. Era o situatie cu potential de video pe youtube, asa ca primul „Nuuuuuu!” al zilei a izvorat lung din inima mea stransa – si pentru trusele mele de farduri, si pentru cearsafurile de la hotel. Si-abia atunci mi-am adus aminte de campania sitului si-am evaluat repede situatia, in timp ce strangeam, oprind din drum, manuta care tot zvacnea spre raiul colorat. Mi-am zis ca trebuie sa pot face asta, in timp ce greblam c-o mana creioane si rimeluri de pe cearsaf, si-i distrageam atentia cu cealalta. Copilul e argint viu zilele astea si-am reusit sa scot un timp destul de bun la operatiunea de curatare: doar creionul de sprancene i-a cazut prada. E bun, e din lemn, merge ros. Bine ca nu l-a bagat in gura cu capatul prevazut cu periuta.
NU-ul creste odata cu varsta
Dimineata a continuat in pace, fara NU-uri, dar cu cateva „Stop! Caca!” („comanda” de restrictie cu care l-am deprins pe Tudor) cand, in valtoarea impachetarii camerei de hotel pentru drumul de intoarcere, nu mai dovedeam amandoi sa-l tinem departe de talpile groaznic de innoroiate ale tenisilor sau sa-i distragem atentia de la lins gresia din zona baii. Nici macar geamantanul deschis si plin nu mai prezenta interes – singura miscare era sa-i inchida capacul si sa treaca mai departe, la scos stecherele din prize. Slava Domnului, intervalul pana la primul somn al zilei se scurtase deja pe la o ora si jumatate, asa ca spiritele s-au mai linistit odata cu asta. Am profitat si-am mai atenuat si noi din efectele noptii albe de dinainte. Adica am dormit lemn odata cu Tudor.
Agitatia a reinceput odata cu transportul bagajelor la masina – sotul facea asta pe masura ce erau gata, iar eu le faceam gata pe masura ce ma lasa piticania. Cand am simtit iar ca se aduna in mine un val de NU-uri, i-am trimis la urcat si coborat scari prin hotel, macar sa-i asigur piciului un somn bun la lungul drum ce urma. Cu eficienta maxima, inainte sa bata 12 ale decazarii obligatorii, eram bine impachetati in masina, lansati pe traseu, cu o singura deraiere: oprirea la maica-mea pentru ridicat pachet. In cele cinci minute cat ne-am luat ramas bun, Tudor a adunat atatea NU-uri (desi a stat mereu in brate la tati) cat n-a vazut de la noi doi la un loc toata dimineata. Aici ar fi fost de promovat campania anti-NU, dar ma indoiesc teribil ca ar fi prins...
NU nu e distractiv
In rest, ne-am petrecut ziua pe un drum ce parea interminabil, cu un copil ce parea iremediabil plictisit, am transformat in jucarii cele mai neasteptate obiecte din masina, l-am lasat sa se afunde in firimiturile de covrigi rontaiti si sa-si roada interminabil scaiul de la pantofi. Impulsul lui NU a aparut de nenumarate ori de-a lungul zilei, dar m-am abtinut si am cautat alternative de distractie. De exemplu, cand tocmai se pregatea sa se strecoare intre scaunele din fata si sa traga de frana de mana, l-am intors din drum cu jocuri si rime; cand tragea de manerul portierei – pentru ca, nu-i asa, e amuzant sa faci asta – am blocat-o bine; cand voia sa se aseze in fund intre scaune, sa roada la covoras, l-am tinut un pic cu capul in jos, sa-i treaca ideea. Recunosc, i-am interzis multe ieri, insa i-am oferit altceva palpitant in loc. Dar am realizat cat de mare ii era plictisul atunci cand a mancat pe nerasuflate un borcan intreg de orez cu legume si carne, in mers, fara sa ne mai oprim, fara sa-i mai facem vreun aranjament special, fara sa-i mai pun bavetica, fara sa mai fac precum o maimutica. Probabil, in situatia respectiva, pana si pranzul i s-a parut interesant.
Dupa recapitularea asta fugara, imi dau seama ca, desi am un pusti care nu ma obliga la multe NU-uri zilnic, tot e dificil sa-i aprob fiecare miscare – sau sa i-o deturnez spre ceva mai acceptabil. Dar vreau sa ii multumesc pentru faptul ca e cel mai cooperant copil pe care-l cunosc si sper ca asta sa se datoreze si noua, parintilor lui foarte inventivi (deocamdata).
