Copiii fac prostii si te supara. Bunicii fac greseli de educatie si te supara la randul lor. Cu cine iti este mai greu sa negociezi?
Multa lume ne invidiaza pentru faptul ca suntem o familie mare, ne vedem des si suntem mereu in legatura. Bunicii sunt parte activa din viata nepotilor si sunt alaturi de ei aproape in fiecare zi. Ii iau de la scoala, le dau sa manance, ies cu ei la plimbare, la teatru de paupusi sau la film.
Suntem fericiti ca exista bunicii si ca si-au manifestat dorinta de a fi alaturi de cei mici.
Pentru asta am facut tot felul de giumbuslucuri, plecand de la schimbarea scolii si alegerea unei scoli ai aproape de bunici. Nu era cotata la fel de bine, insa am decis ca prezenta familiei in viata copilului este mai importanta la aceasta varsta decat o scoala bine cotata.
Dar faptul ca si-au dorit sa se implice in viata copiilor nu a fost exact ceea ce ne-am asteptat noi...
Greu cu observatiile
In momentul in care iti lasi copilul de gradi sau de scoala primara pe mana bunicilor (chiar daca este vorba numai de cateva ore), ti se pare firesc si normal sa ii lasi si un manual de instructiuni. Si le transmiti tot ce ti se pare de bun simt:
- Ce ar trebui sa manance la pranz
- La cat ar trebui sa se culce la pranz
- Cat timp are voie la calculator si televizor (si ce are voie sa vada)
- Ce ar mai trebui sa faca (desen, iesit in parc etc.)
Inceputurile au fost bune si cateva saptamani am rasuflat usurata ca viata mea este dintr-o data mult mai roz. Intr-o buna zi insa vorbind cu copilul imi spune: „am vazut astazi niste desene cu niste roboti care se bateau cu niste monstri. Foarte tari desenele.” Uimita l-am intrebat unde le-a vazut si mi-a raspuns cu seninatate „la buni!”.
Imi sun mama si o intreb ce desene a vazut. Imi raspunde aproape suparata „bine ca iti povesteste tot!”. Si imi explica ca nu era mare lucru si s-a uitat la niste desene cu roboti si nu erau asa inspaimantatoare. „Dar erau si cu monstri?”. A reiesit ca erau si cu monstri si cu domnite cu bustul bine exprimat si inca cateva grozavii.
Am rugat-o sa nu il mai lase sa se uite (desi stia...) si imi raspunde ca a crescut doi copii si stie ce este bine si ce nu. Respir adanc si ii zic ca e foarte adevarat ca a crescut doi copii si ca i-a crescut bine, dar atunci era pe vremea lui Ceausescu si aveam numai 10 minute de desene animate seara (cand erau) si vreo 20 de minute duminica si oricum nu vedeam monstri si roboti.
Citeste aici despre rolul si beneficiile bunicilor.
Am terminat conversatia (nu stiu care din noi mai suparata) si mai trec cateva zile. Dupa care intr-o zi imi spune copilul vesel: „azi nu am dormit la pranz!” In intreb de ce si imi zice „ca am fost la cumparaturi cu buni.” Sun din nou si intreb ce s-a intamplat. Aflu o poveste cu o vecina pe care trebuia sa o duca la magazin tatal meu si atunci au hotarat sa mearga la cumparaturi cu totii ca sa nu mearga de mai multe ori.
Am intrebat-o daca stia ca cel mic trebuia sa doarma si mi-a zis: „ei, e numai o zi in care nu doarme la pranz.” (zi dupa care zilnic nu a mai vrut sa doarma la pranz...). Am rugat-o sa il culce si sa imi respecte si mie dorintele si atunci primesc raspunsul suprem: „daca nu iti place, sa il cresteti voi.”
Nu continui cu valurile de furie pe care le-am simtit si nici cat de greu mi-a fost sa ma calmez si sa vad partile pozitive.
In final mi-am zis ca trebuie sa fac cateva concesii si sa incerc sa imi impachetez cererile si dorintele ceva mai elegant. In final, imi iubesc parintii, imi iubesc copilul dar zau daca stiu cu cine imi este mai greu sa comunic!
