Ştiţi cum se tot spune că îţi trebuie o familie mare. Că, indiferent cât de puţin chef ai, odată ce te-ai apucat să faci un copil este musai să îl ai şi pe al doilea. Şi se înşiră fel de fel de avantaje pentru toată lumea.
Dar de ce să nu te opreşti totuşi la un singur copil? Este foarte bine şi aşa. Chiar vei fi un părinte mai fericit. Uite de ce:
Îţi recâştigi viaţa mult mai rapid
Ai trecut odată printr-o sarcină şi prin creşterea unui bebeluş. Ai văzut că nu-i de şagă. Şi te-ai pus pe tine între paranteze pentru câţiva ani buni. Ani în care alţii, de vârsta ta, făceau fel de fel de lucruri interesante. De ce te-ai da iar la o parte?
Eşti mai puţin stresată
Să fii cu ochii pe mai mulţi copii în acelaşi timp, să le îndeplineşti dorinţele în acelaşi timp, să ai grijă ca fiecare să primească ceea ce are nevoie cere foarte multă muncă. Cum să nu fie mai uşor atunci când este vorba de unul în loc să fie vorba de mai mulţi?
►Citește și Ce nu-ţi spune nimeni înainte de a avea al doilea copil
Te costă mai puţin
Să creşti un copil este scump. Mai ales dacă ai anumite standarde pe care vrei să le păstrezi. Şi cu cât copiii înaintează în vârstă cu atât devine mai scump. Şi nu, faptul că dai hainele de la unul la altul nu constituie o economie substanţială.
Îţi este mai uşor să călătoreşti
Cu un bebeluş poţi călători fără cheltuieli suplimentare. Nu acesta este însă şi cazul când mai cresc. Adio călătorii în străinătate. Când faci un calcul pentru avion şi cazare pentru mai mulţi copii îţi dai seama că bugetul îţi este cu mult depăşit.
Mai multă linişte
Unde se întâlnesc doi fraţi apare şi cearta. În permanenţă se şicanează unul pe altul. În permanenţă răsună ţipete. Mereu trebuie să mergi să îi despărţi, să îi consolezi. Cu un copil ai un cămin mai armonios.
Un program mai uşor de făcut
Chiar nu este deloc simplu să coordonezi programul unui copil astfel încât el să aibă o viaţă plină şi tu de asemenea,, pe lângă el. Cu mai mulţi devine aproape imposibil. Mai mereu trebuie să îl tragi pe unul dintre ei într-un loc în care nu vrea să meargă.
Şi, în plus, şi relaţia cu părinţii pare să fie mai puternică. Copilul nu se va mai îndrepta automat către frate, că cea mai apropiată fiinţă, cu care poate să se joace, să discute, să facă planuri. Ci către părinte.
Tu ce crezi?
