Ar fi avut 4 ani și 2 luni. Ar fi mers deja la grupa mijlocie. Poate i-ar fi plăcut să deseneze, să modeleze sau ar fi avut talent artistic ca sora mai mare. Deși eu cred că Doamne Doamne ar fi împărțit cumva darurile între ei, să se completeze, nu să se calce pe bătături. Ar fi mers împreună pe stradă, mai degrabă s-ar fi alergat și cu siguranță unul din ei ar fi căzut și și-ar fi zdrelit genunchii, ca să poată arunca apoi vina pe celălalt. Doamne, dacă semănau ca temperament, casa noastră ar fi fost un câmp de luptă permanent. Ce ne certăm noi parte în parte, dar ce-ar fi fost atunci. Seara s-ar fi certat pe locul la poveste, pe culoarea paiului, pe cine se spală primul pe dinți. Apoi s-ar fi așezat în pat, ea sus, că e mai mare și oricum ăsta a fost visul ei, să aibă un pat cu sus. Cu siguranță i-ar fi făcut loc lângă ea și i-ar fi oferit o pernă și un pluș. Și multă dragoste.
Pentru că îi e dor, uneori îi e mai dor decât îmi e mie. Deși era mică atunci când s-a întâmplat, odată cu trecerea timpului tristețea a crescut și dorința ei neîmplinită a adus lacrimi amare. De multe ori mă întreabă cum ar fi arătat, cum cred eu că s-ar fi purtat, își imaginează cum s-ar fi jucat împreună, cum ar fi fost ea model și ajutor. I-ar fi plăcut să fie fetiță, dar l-ar fi iubit și dacă era băiat. Eu mă întreb cum ar fi arătat viața mea cu doi copii și știu sigur că ar fi fost extrem de diferită, nu numai pentru că aș fi fost mamă de doi, ci pentru că totul, dar absolut totul ar fi arătat altfel. De la ocupația mea, la oamenii care ne înconjoară, de la experiențe pe care le-am trăit și greutăți pe care le-am trecut. Nu știu dacă ar fi fost mai bună sau mai rea, stiu doar că ar fi arătat complet altfel.
Dar el sau ea nu a avut răbdare să ne cunoască. S-a oprit să mai crească când era mic mic de tot, dar nu suficient de mic încât să nu lase urme adânci în sufletele noastre. Uneori simt că o parte din viața mea s-a oprit în loc atunci, într-o zi de iarnă, când ne-am dus fericiți să ascultăm împreună inimioara care bate și am primit în schimb cea mai urâtă liniște pe care ne-a fost dat să o răbdăm în viață. De atunci, o parte din determinarea și perseverența care mă caracterizau au dispărut, iar viața mea s-a pus puțin pe hold. Mi-am canalizat întreaga atenție și energie pe ea, copilul alături de care am primit experiența completă, din care nu am vrut să pierd nimic, am vrut să o trăiesc întreagă și plină, cumva ca pe o compensație.
(...)
Citește mai mult pe www.pisicapesarma.ro!
