Stăteam pe băncuţa din faţa blocului când micuţul mi s-a aşezat în braţe, şi-a întins mâinile în jurul gâtului şi mi-a spus cu cel mai dulce zâmbet: “mami, să ştii că te iubesc tare!” I-am văzut ochii-i lucind şi am uitat pe loc de supărările mele.
Şi-a pus apoi mânuţa dreaptă în palmea mea şi şi-a lipit degetele de ale mele, curios să vadă cât mai e până va fi şi el mare, ca mine.
I-am mirosit părul şi purta parfumul şamponului lui preferat, amestecat cu transpiraţia-i de prichindel, şi m-am simţit cel mai norocos om din lume. Am închis ochii şi am inspirat adânc, conştientă că aceste vremuri vor apune în curând…
Parcă ieri fratele lui cel mare obişnuiască să se ghemuiască în braţele mele, cu aceleaşi gesturi, cu mâinile-i prinse de gâtul meu, purtând mirosul purităţii. Iar acum e mai înalt ca mine. Unde s-a dus tot timpul asta? Când?
Băiatul meu era aici.
Băiatul meu era chiar aici.
Era aici, în braţele mele, măsurându-şi degetele lipite de ale mele, iar acum e acolo, în mijlocul adolescenţei, încercând să îşi găsească locul în lumea aceasta. Acum nu are nevoie decât de el, de propria-i persoană, ştie ce îi place şi ce nu, ce vrea să facă şi ce nu, cum să ia decizii, de unul singur…
Acum e cu totul o altă persoană, independentă, şi mă rog în fiecare zi să îi fi dat instrumentele necesare pentru a răzbi în această lume. Sper că ştie să se iubească, să se ambiţioneze, să aibă încredere în el şi să râdă cât de mult posibil, chiar şi de el însuşi. Sper că ştie că eu sunt pista pe care poate ateriza oricând, dacă dă prea mult de greutăţi.
►Citeşte şi Scrisoare pentru tine, copilul meu, de ziua ta
Timpul petrecut alături de copiii noştri nu va fi niciodată de ajuns. Poate că uneori zilele ni se par interminabile, dar, Doamne, cum trec anii! Clipeşti şi copilaşul transpirat din faţa ta a plecat departe, singur, şi-a luat zborul şi nu are nevoie decât de aripile lui.
Aşa va face şi cel mic. Se va ridica din poalele mele şi va pleca departe, acolo unde va simţi că îi este bine. Iar eu voi fi aici, singură, într-o mulţime de oameni necunoscuţi şi nu voi mai avea niciun miros pur de adulmecat. Voi fi departe, voi încerca sa veghez aşa cum pot şi îmi voi şterge cu mândrie lacrimile, implorând timpul să se mai domolească.
Nu va mai exista niciodată aruncatul în braţele mele, prinsul de gâtul meu, te iubesc-ul fără reţineri şi nici acea atingere a degetelor.
Iar distanţa dintre acum şi atunci este atât de scurtă… Ştiu că atunci va veni atât de repede…
Copiii noştri nu ne aparţin… nu atât de mult pe cât am crede. Copiii noştri aparţin doar propriilor lor persoane… noi suntem doar acei oameni meniţi să îi ajutăm să crească. Noi nu am venit pe această lume pentru “a strange” copii, ci pentru a-i creşte şi a-i lăsa să zboare.
Ceea ce nimeni nu le spune mamelor este că în fiecare zi în care copilul a mai crescuţ puţin, s-a depărtat şi mai tare de ele… a devenit mai independent… Copiii au nevoie mai puţin de noi cu fiecare zi care trece.
Şi cel mai crunt este că întocmai despre asta este maternitatea: dacă ai fost o mamă bună, atunci va avea nevoie de tine din ce în ce mai puţin.
Cu fiecare pas pe care va învăţa să îl facă, se va spijini şi mai puţin de tine. Cu fiecare lucru făcut de el însuşi, vor exista şi mai puţine întrebări pentru tine.
Maternitatea – acest dulce-amar al vieţii…
Aşa că îmi ţin băiatul în braţe şi încerc să impregnez în mintea mea fiecare senzaţie. Încerc să sorb cât de mult pot, din momentul acesta. Inspir mirosul ca pe cea mai sfântă aroma şi mă chinuiesc din răsputeri să o păstrez o viaţă.
Mai e atât de puţin până ce-mi vor rămâne braţele goale…
Dar băiatul acesta nu este al meu! Mi-a fost dat să am grijă de el şi doar atât voi face…
