- Fat-Frumos, zise Genarul, mult esti frumos si mi-e mila de tine. De asta data nu-ti fac nimica, dar de alta data... tine minte!
Si, luându-si fata cu el, pieri in vânt, ca si când nu fusese.
Dar Fat-Frumos era voinic si stia drumul inapoi. El se reintoarse si gasi pe fata iar singura, insa mai palida si mai plânsa ea parea si mai frumoasa. Genarul era dus iar la vânatoare cale de doua zile. Fat-Frumos lua alti cai din chiar grajdul Genarului.
Asta data plecara noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adâncile valuri ale marii, fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi si indoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se paru ca nu mai pot merge, asemene celor ce vor sa fuga in vis si cu toate acestea nu pot. Apoi un nor de colb ii cuprinse, caci Genarul venea in fuga calului, de rupea pamântul.
Fata lui era infricosata, privirea crunta. Fara de-a zice o vorba, el apuca pe Fat-Frumos si-l azvârli in nourii cei negri si plini de furtuna ai cerului. Apoi disparu cu fata cu tot.
Fat-Frumos, ars de fulgere, nu cazu din el decât o mâna de cenusa in nisipul cel fierbinte si sec al pustiului. Dar din cenusa lui se facu un izvor limpede, ce curgea pe un nisip de diamant, pe lânga el arbori inalti, verzi, stufosi raspândeau o umbra racorita si mirositoare. Daca cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi inteles ca jelea intr-o lunga doina pe Ileana, imparateasa cea balaie a lui Fat-Frumos. ar cine sa inteleaga glasul izvorului intr-un pustiu, unde pâna-atunci nu calcase picior de om?
Dar pe vremea aceea Domnul imbla inca pe pamânt. Intr-o zi se vedeau doi oameni calatorind prin pustiu. Hainele si fata unuia stralucea ca alba lumina a soarelui; celalalt, mai umilit, nu parea decât umbra celui luminat. Erau Domnul si sf. Petrea. Picioarele lor infierbântate de nisipul pustiului calcara atuncea in racoarele si limpedele pârâu ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâsiau valurile pâna la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bau din apa si-si spala fata... Apoi sezura amândoi in umbra - Domnul cugetând la tatal sau din cer, si sf. Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângator. Când se sculara spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fa ca acest izvor sa fie ce a fost mai inainte!". "Amin!" zise Domnul, ridicând mâna, dupa care apoi se departara inspre mare, fara a mai privi inapoi.
Ca prin farmec peri izvorul si copacii, si Fat-Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uita imprejur...
Dar apoi isi aduse aminte ca fagaduise a rapi pe fata Genarului, ce stralucea in intunericul serei ca o uriasa umbra. El intra in casa... fata Genarului plângea. Dar când il vazu, fata ei se-nsenina cum se-nsenina o unde de o raza. El ii povesti cum inviese; atunci ea ii zise: "De rapit, nu ma poti rapi pâna ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatal meu, pentru c-acela are doua inimi; dar eu am sa-l intreb in asta sara de unde-si are calul, ca sa poti si tu sa capeti unul ca acela. Pâna atunci insa, pentru ca sa nu te afle tata-meu, eu te voi preface intr-o floare. El sezu pe un scaun, iar ea sopti o vraja dulce, si, cum il saruta pe frunte, el se prefacu intr-o floare rosie inchisa ca visina coapta. Ea-l puse intre florile din fereastra si cânta de veselie, de rasuna castelul tatalui ei.
Atunci intra si Genarul.
- Vesela fata mea? si de ce esti vesela? intreba el.
- Pentru ca nu mai este Fat-Frumos ca sa ma rapeasca, raspunse ea râzând.
Se pusera la cina.
- Tata, intreba fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vânat?
- La ce-ti trebuie s-o stii? zise el incruntând sprâncenele.
- Stii prea bine, raspunse fata, ca nu vreau ca s-o stiu decât numai ia-asa, ca s-o stiu, pentru c-acu nu mai e Fat-Frumos sa ma rapeasca.
- Stii tu ca nu ma impotrivesc tie niciodata, zise Genarul.
Departe de-aicea, lânga mare, sede o baba care are sapte iepe. Ea tine oameni care sa i le pazeasca un an (cu toate ca anul ei nu e decât de trei zile), si daca cineva i le pazeste bine, ea-l pune sa-si aleaga drept rasplata un mânz, iar de nu, il omoara si-i pune capul intr-un par. Chiar insa daca pazeste cineva bine iepele, totusi, ea-l vicleneste pe om, caci scoate inimile din caii toti si le pune intr-unul singur, incât cel ce-a pazit alege mai intotdeauna un cal fara inima, care-i mai rau decât unul de rând... Esti multamita, fata mea?
- Multamita, raspunse ea zâmbind.
Totodata, insa, Genarul ii arunca in fata o batista rosie, usoara, mirositoare. Fata se uita in ochii tatalui sau, ca un om care se desteapta dintr-un vis, de care nu-si poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tata-sau. Insa floarea din fereastra veghea printre frunzele ei ca o stea rosie printre incretiturile unui nor.
A doua zi Genarul pleca iarasi des-dimineata la vânatoare.
Fata saruta murmurând floarea rosie si Fat-Frumos nascu ca din nimica inaintea ei.
- Ei, stii ceva? o intreba el.
- Nu stiu nimica, zise ea trista si punând dosul palmei pe fruntea ei, am uitat totul.
- Insa eu am auzit tot, zise el. Ramâi cu bine, fata mea; in curând ne vom vedea iar.
El incaleca pe un cal si disparu in pustiuri.
In arsita cea dogoritoare a zilei... vazu aproape de padure un tântar zvârcolindu-se in nisipul fierbinte.
- Fat-Frumos, zise tântarul, ia-ma de ma du pâna-n padure, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt imparatul tântarilor.
Fat-Frumos il duse pâna in padurea prin care era sa treaca.
Iesind din padure, trecu iar prin pustiu de-a lungul marii si vazu un rac atât de ars de soare, incât nu mai avea nici putere sa se intoarca inapoi...
- Fat-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt imparatul racilor.
Fat-Frumos il arunca in mare si-si urma calea.
Când, inspre sara, ajunse la un bordei urât si acoperit cu gunoi de cal. Imprejur gard nu era, ci numai niste lungi taruse ascutite, din care sase aveau fiecare-n vârf câte un cap, iar al saptelea fara, se clatina mereu in vânt si zicea: cap! cap! cap! cap!
Pe prispa o baba batrâna si zbârcita, culcata pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenusa in poalele unei roabe tinere si frumoase, care-i cauta in cap.
- Bine v-am gasit, zise Fat-Frumos.
- Bine-ai venit, flacaule, zise baba sculându-se. Ce-ai venit? ce cauti? Vrei sa-mi pasti iepele poate?
- Da.
- Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poti sa pornesti cu ele la pascut... Fata hai! ia da tu flacaului demâncatul ce i-am facut eu si porneste-l.
Nemâncat toata ziua, el cina ce-i daduse baba s-apoi, incalecând pe una din iepe, mâna pe celelalte in aerul intunecos si racoare al noptii. Dar incet, incet simti cum se strecoara un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjinira si el cazu ca mort in iarba pajistei. El se trezi pe când mijea de ziua. Când colo, iepele nicaieri. El isi credea capul pus in teapa, când vede iesind din padure-n departare cele sapte iepe alungate de un roi nemarginit de tântari si un glas subtire-i zise:
- Mi-ai facut un bine, ti l-am facut si eu.
Când se intoarse cu caii, baba incepu sa turbe, sa rastoarne casa cu susu-n jos si sa bata fata, care nu era de vina.
- Ce ai, mama? intreba Fat-Frumos.
- Nimica, zise ea, mi-a venit si mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte multumita. Apoi intrând in grajd, incepu sa bata caii, tipând: Ascundeti-va mai bine, bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca sa n u va mai gaseasca, uciga-l crucea si manânce-l moartea!
A doua zi porni cu caii, dar iar cazu jos si adormi pâna ce mijea de ziua. Desperat, era sa ieie lumea-n cap, când deodata vede rasarind din fundul marii cei sapte cai, muscati de-o gramada de raci.
- Mi-ai facut un bine, zise un glas, ti l-am facut si eu.
Era imparatul racilor.
El mâna caii-nspre casa si vede iar o priveliste ca-n ziua trecuta.
Insa in cursul zilei roaba babei s-apropie de el si-i zise incet strângându-l de mâna:
- Eu stiu ca tu esti Fat-Frumos. Sa nu mai manânci din bucatele ce-ti fierbe baba, pentru ca-s facute cu somnoroasa... Ti-oi face eu altfel de bucate.
Fata, intr-ascuns, ii facu merinde, si-nspre sara, când era sa plece cu caii, isi simti ca prin minune capul treaz....continuare ...inapoi
