Acolo locuieste poporul marii. Sa nu credeti insa ca pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc niste plante si niste copaci foarte ciudati, si care-s asa de mladiosi, incat cea mai mica miscare din apa ii face sa se-ndoaie parca ar fi vii. Toti pestii mari si mici umbla printre crengile lor, cum zboara pasarile printre ramurile copacilor. In locul cel mai adanc se afla palatul regelui marii; zidurile-i sunt de margean, ferestrele din chihlimbarul cel mai straveziu, si acoperisul de scoici care se deschid si se inchid, aici umplandu-se, aici golindu-se de apa. Fiecare din aceste scoici are inauntru margaritare asa de stralucitoare, incat cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de pret a unei coroane imparatesti.
De multa vreme regele marii era vaduv, si mama lui batrana ingrijea de casa. Era femeie desteapta, dar asa de mandra de rangul ei, ca isi purta de coada aninate douasprezece stridii, pe cata vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie sa poarte mai mult de sase. Era insa vrednica de toata lauda pentru grija ce purta fata de cele sase printese, nepoatele ei, care de care mai frumoasa. Cea mai mica insa era mai dragalasa decat toate; avea fata alba si rumena cum e foaia de trandafir, si ochii albastri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupusorul ei ca si al celorlalte surori se sfrasea printr-o coada de peste.
Toata ziua printesele se jucau prin odaile mari ale palatului, unde flori vii cresteau pe pereti. Cand se deschideau ferestrele de chihlimbar, pesti intrau inauntru, cum intra la noi randunelele, si printesele ii mangaiau si le dadeau sa manance din mana. In fata palatului era o gradina mare, cu pomi albastri inchis si rosii ca focul. Roadele pomilor straluceau ca aurul, si florile, cand se leganau, pareau ca-s flacari. Pe jos era nisip alb si curat, si de jur imprejur, de pretutindeni se revarsa o lumina albastra ciudata, incat ai fi crezut ca te afli in aer, sub albastrul cerului, iar nu in adanc de ape. Cand marea era linistita, puteai sa zaresti soarele, ce parea o floare de purpura varsand lumina din potirul ei.
Fiecare printesa avea in gradina cate-un locsor, pe care-l ingrijea dupa cum voia. Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei sirene; cea mai mica insa isi facu gradinita rotunda ca soarele, si sadi multe flori rosii ca si el. Era o copila ciudata, ganditoare si tacuta. Pe cand surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, gasite de la corabii scufundate, ei ii placea sa impodobeasca o statuie mica de marmura care infatisa un prea frumos baiat. O asezase sub o salcie trandafirie care-o invelea intr-o umbra violeta.
Cea mai mare placere a ei era sa asculte povestiri despre lumea unde traiesc oamenii. Si mereu punea pe bunica ei sa-i vorbeasca de corabii, de cetati, de oameni, de vietuitoare. Se mira mai ales, auzind ca pe pamant florile raspandesc miresme cum nu se pomenesc in apa, si ca padurile erau verzi. Nu-si putea inchipui cum pestii cantau si sareau prin copaci. Bunica zicea pesti la pasarele ca altfel n-ar fi putut-o pricepe.
- Cand vei implini cincisprezece ani, zicea bunica, o sa-ti dau voie sa te ridici la suprafata marii, si sa stai pe stanca la lumina lunii, sa vezi trecand corabiile mari, si sa cunosti padurile si orasele.
Peste un an, cea mai mare dintre surori implinea cincisprezece ani, si cum nu era decat un an intre fiecare, cea mai mica trebuia sa mai astepte inca cinci ani, pana sa iasa si ea din fundul marii. Si isi fagaduiau una alteia sa-si povesteasca toate minunile ce-au sa vada; caci bunica nu le spunea niciodata indeajuns; si erau atatea lucruri pe care ele ardeau de dorinta sa le afle.
Cea mai nerabdatoare era tocmai cea mai mica; noaptea, adesea, statea la fe-reastra ei deschisa, incercand sa strabata cu privirea tot noianul acela de apa albastrie, pe care pestii il puneau in tremur cand vasleau din coada si din aripioare. Zari intr-adevar luna si stelele, dar ele se stravedeau sterse si foarte mult marite de apa.
Cand le-acoperea vreun nor negru, ea credea ca era sau vreo balena sau vreo corabie incarcata cu oameni, care plutea deasupra ei. Acestia negresit nici nu banuiau ca o sirena dragalasa intindea din fundul marii manutele-i albe spre corabia lor.
Sosi ziua cand printesa cea mare implini cincisprezece ani, si ea se ridica deasupra apei.
Cand se-ntoarse, avea o multime de lucruri de povestit.
- O! E asa de fermecator, zicea ea, sa stai tolanita pe o stanca, la lumina lunii, in mijlocul marii, si sa privesti pe tarm mareata cetate unde licaresc luminile ca mii de stele; sa asculti muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, si tot zgomotul acela de oameni si de trasuri.
Si cum o mai asculta sora cea mica! In toate serile, in picioare, langa fereastra deschisa, cautand sa strabata cu privirea uriasul strat de apa, ea visa la cetatea mare, la zgomotul si la luminile ei, si i se parea ca aude sunand clopote in juru-i.
In anul urmator, a doua dintre surori capata voia de-a se ridica la suprafata apei. Ea scoase capul tocmai cand soarele apunea; si frumusetea acestei privelisti nespus de mult o fermeca.
- Tot cerul, spunea ea, cand se-ntoarse, parea de aur, si frumusetea norilor nu se poate inchipui. Lunecau prin fata mea unii rosii, altii viorii, si printre ei, zburand spre soare, ca un val alb si lung, trecea un stol de lebede salbatice. Am vrut si eu sa inot spre marele glob de foc; dar deodata el disparu, si lumina trandafirie, care colora fata apei ca si norii, se stinse si ea curand.
Apoi veni randul celei de-a treia. Ea era cea mai indrazneata, si apuca in susul unui rau mare. Vazu dealuri frumoase imbracate cu vii, vazu castele mandre in mijlocul codrilor. Auzi cantecul pasarelelor si caldura soarelui o sili de mai multe ori sa se scufunde-n apa ca sa se racoreasca. Intr-un loc intalni o multime de mici fiinte omenesti, care se jucau scaldandu-se. Vru sa se joace si ea cu dansele, dar ele fugira speriate, si o lighioana neagra - era un caine - incepu a latra asa de grozav, incat se sperie si dansa si porni repede spre largul marii. Dar niciodata nu va putea sa uite padurile marete, dealurile verzi si copiii draguti care stiau sa inoate, cu toate ca n-aveau coada de peste.
Sora a patra care era mai putin indrazneata, ramase in mijlocul marii, unde vederea se pierdea in nesfarsitul zarilor, si unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din departare, corabiile i se pareau ca niste pasari, delfinii zburdalnici faceau tumbe, si balenele uriase aruncau apa pe nari.
Sosi si randul celei de-a cincea: si se intampla ca ziua ei sa cada tocmai iarna: asa ca ea vazu ceea ce nu vazusera celelalte. Marea era verzuie si pe deasupra ei pluteau niste munti de gheata care aveau forme ciudate si straluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dansa, parea un margaritar mare, mai mare decat turlele bisericilor pe care le cladesc oamenii. Ea se asezase pe unul din cei mai mari, si toti marinarii se departau speriati de locul unde se vedea falfaind, in bataia vantului, parul ei despletit si lung. Pe seara, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau vazduhul, tunetul bubuia, si marea furioasa si intunecata ridica muntii de gheata si-i facea sa straluceasca-n lumina rosie a fulgerelor. Corabierii isi stransera panzele, si groaza era peste tot cuprinsul; ea insa statea linistita pe muntele ei de gheata, si vazu trasnetul ca un sarpe de foc, cazand in apa lucitoare.
Cand una dintre surori iesea pentru intaia oara la suprafata apei, ea ramanea totdeauna fermecata de lucrurile noi ce vedea; dar dupa ce se facea mare si putea oricand sa iasa in lumina de afara, nu mai simtea nimic din farmecul dintai; asa ca, dupa o luna de zile, gasea ca-i mult mai frumos in fundul marii, si ca palat ca al lor nu-i nicaieri....continuare
