La inceputul vremurilor, cand Dumnezeu dadea rost animalelor, florilor, vanturilor si tuturor lucrurilor, a venit si vremea impartirii culorilor. Si pentru ca isi dorea ca lumea sa fie colorata, ca un pictor Dumnezeu a facut macul rosu, vioreaua a pictat-o cu violet, narcisa a invesmantat-o in galben. Dupa flori, cum-necum, a venit randul zapezii sa primeasca culoare de la bunul Dumnezeu.
Dar Domnul, vazand-o asa cuminte si diafana i-a zis: „du-te si cauta culoarea care iti place tie cel mai tare. Tu care mergi peste tot si le vezi pe toate, vorbeste deci cu florile de pretutindeni si ce culoare ti-o place, pe aceea sa o ceri.”
A mers zapada fulgurind prin aer peste dealuri si munti si a vazut albastreaua.
„Frumoasa albastrea, da-mi si mie din culoarea ta, este atat de frumoasa, ca albastrul cerului de septembrie.” Dar albastreaua si-a infoiat rochita si s-a intors mandra fara sa ii raspunda zapezii.
A umblat biata zapada din floare in floare sperand ca se va invesmanta intr-o culoare stralucitoare. Nici narcisa, nici vioreaua, nici chiar floarea soarelui nu au vrut sa auda.
In cele din urma, aproape fara speranta, zapada a ajuns la gingasul ghiocel.
„Ghiocel frumos, imi caut culoare pentru mantia cu care voi imbraca vaile si dealurile si muntii. Niciuna dintre florile mandre nu au vrut sa imi dea din preaplinul culorilor lor. Daca esti bun, ajuta-ma sa imi imbrac mantia in culoarea ta.”
Ghiocelul timid si gingas, i-a imprumutat zapezii culoarea sa alba imaculata, iar zapada a putut sa imbrace cu stratul alb intreaga natura. Si pentru a-i multumi ghiocelului pentru bunatatea lui, l-a facut puternic si de aceea il lasa an de an sa fie prima floare care scoate capul din zapada rece.
