De cand am copil calmul meu s-a dus pe apa sambetei. Probabil pentru ca numai calma nu este permanenta alergatura in care ma gasesc. Si poate si pentru ca evaluatorul muncii mele, galusca de o schioapa, este cel mai dur ‘angajator’ pe care am avut pana acum placerea sa incerc sa-l satisfac: efortul nu este apreciat neam, intentia nu conteaza, numai promptitudinea in a-i ghici dorintele si placerile si apoi graba cu care ma misc.
Daca va asteptati acum sa va marturisesc ca sunt momente in care imi vine sa ii trag bebelui o palma, ei bine nu. Desi de vreo doua ori mi-am spus ca il las sa planga cat o vrea, ca nu mai pot nici eu. Intr-un minut mi-a trecut. De putut nu mai pot, dar macar pot vorbi spre deosebire de el.
Si o fac ca la piata, ca pe stadion, ca la coltul blocului de Ferentari, ca in curtea scolii primare. Injur cu patos, cu furie, cu gura plina sperand ca cel in cauza ma aude si i se face pielea de gaina. Jubilez in gand ca aceste cuvinte il fac sa se coloreze in verde, ca ii provoaca greturi si dureri de stomac, ca il fac sa planga cu sughituri noaptea in somn si ii aduc cearcane violacee a doua zi de dimineata, cand, spasit, va spune ca nu va mai face asta niciodata.
Cum ar fi sa parcheze masina pe trotuar obligandu-ma astfel pe mine sa merg pe strada ingusta de abia trec doua masini cu un carucior si una bucata caine sperios. Astazi chiar am mers mai departe, nu l-am injurat numai in gand, m-am gandit sa ii las in geam o fituica pe care sa scrie cu litere mari: ESTI UN CRETIN, dar desigur nu aveam cele trebuincioase.
Dupa care am injurat soarta nebuna care m-a facut sa plec de acasa cu ambele seturi de chei, ceea ce a insemnat luat bebele de la joaca, suportat protestele lui morocanoase, traversat o strada aglomerata fara trecere de pietoni, impins carutul intr-un lift in care de fapt nu incape etc . In toata aceasta perioada mi-am scormonit mintea pentru cele mai urate cuvinte si cele mai dure pedepse, chit ca nu aveam catre cine sa le transmit. Eventual mie. Apoi m-am enervat pe caine ca a vomat in toata casa si ca a latrat si l-a trezit pe bebe din somnul de pranz si ca in general ii spun de o mie de ori acelasi lucru fiindca nu pare sa aiba creier nici cat o gaina. Lui chiar i-am promis ca il bat. Astazi a scapat.
Dar maine nu mai garantez nimic fiindca par din ce in ce mai usor de enervat. Din nimicuri, din cateva manifestari care imi sporesc mie efortul pe care trebuie sa il fac chiar si cu un milimetru. Furie pe care, evident, nu am pe cine sa o manifest de fapt. Probabil ca ar trebui sa imi iau un sac de box pana nu am sa ajung eu sa alerg catre cainii comunitari sa ii musc si catre masinile care nu opresc la trecerea de pietoni ca sa le calc in picioare.
Un lucru este clar – oamenilor care au copii mici ar trebui sa le fie interzis accesul la arme. Altfel nu ar mai ramane in aer picior de vrabie si ei tot cu nervii ghem ar fi.
