Exista un fel de viziune utopica asupra copilariei ca fiind o perioada de gratie, cea mai minunata dintre ele. Si asta chiar din primele zile, cand de abia ai facut doi ochi, ca de vazut lumea oricum mai ai de asteptat cateva saptamani.
Aceasta versiune este extrem de raspandita, fiind insotita de oftaturi de genul ‘offf… de as mai fi si eu copil inca o data!’. Pe toate aceste doamne mi-as dori atunci instant sa le vad exact la varsta bebelontului, macar pentru o jumatate de ora. Si asa poate nu mi-ar mai da replici idioate de genul – ‘este asa de bine sa fii bebelus, esti tinut in permanenta in brate.’
‘Mda, doamna fals sensibila, esti tinut in brate pentru ca NU POTI sa mergi’. E ca si cum ai saliva la gandul ca un infirm are in permanenta un scaun la indemana pe care sa se odihneasca fiindca isi poarta carutul cu rotile peste tot. Evident, aceste ganduri nu se pot spune cu voce tare. Asa ca trebuie sa le inghiti efuziunile pe marginea copilariei care este toata numai bucurii si fara probleme. Ce conteaza ca le urla bebele in cap de durere, asa plang copiii, fara motiv. Si in loc sa fie certati sunt pupati, mangaiati, se entuziasmeaza vita cu tocuri inca o data.
Eu pe cuvant daca mi-as dori sa traiesc inca o data perioada de bebelusie. Probabil ca suntem binecuvantati ca o uitam cu totul si din ea nu ne raman decat marturii ale celor care ne-au privit de pe margine, cateva poze si trei papusi rupte intr-un dulap antic. Fiindca nu cred, ca persoane mature, sa fim in stare sa trecem cu zambetul pe buze prin tot ceea ce au de infruntat bebelusii nostri.
Ganditi-va ca la inceput nimeni nu ii intelege. Ca nu pot spune ce vor si trebuie sa suporte incercarile noastre de a ghici si probabil numeroasele ocazii in care mai mult am facut rau decat bine. Noi facem filme despre cat de instrainat te simti intr-o tara unde nu cunosti limba, civilizatia, unde totul in jur este zgomot fara sens si in interior este numai tacere. Probabil ar trebui inmultit totul cu 1000 ca sa intelegem prin ce trec ei in primele 365 de zile dupa care de abia reusesc sa ceara apa sau sa strige persoana cea mai probabil inclinata sa ii ajute.
Ii declaram eroi pe cei care reusesc dupa un accident si luni de recuperare sa mearga din nou. Ii punem sa scrie carti si sa ne vorbeasca pe la seminarii despre cum sa traiesti ca un invingator. Dar tratam ca si cum ar fi o nimica toata efortul bebelui de luni de zile pana cand reuseste sa se ridice singur de jos. De mancare ce sa mai vorbesc, sunt tratate intregi care explica eforturile necesare ca sa ajunga sa inghita o banala felie de pizza.
Si toate acestea sunt insotite de dureri: de burta, de gat, de dinti, de ureche, nenumarate infectii si lupte pentru castigarea imunitatii, de controale si medicamente date la intamplare. Nu pot sa vorbeasca, nu pot sa fuga, nu au la dispozitie nenumaratele noastre inventii ca sa le treaca timpul mai usor.
Insa vai ce minunat de ei pentru ca sunt pupati si tinuti in brate!
Unii chiar nu gandesc deloc.
