Mi se pare dincolo de cuvinte să fii mamă. Să ai un copil al tău. Să fii privită astfel de o persoană. Și nu de orice persoană, ci de cea în fața căreia “iubirea infinită” e prea mică.
Trăiesc totul. Mă bucur de fiecare nouă grimasă și, totuși, îmi spun: va mai fi unul! Nu e ultimul miros de bebeluş la mine în casă.
Dar nu pot să nu mă întreb: există ceva mai mult de atât?
Voi mai fi vreodată la fel de fascinată de primul strâns de deget?
De prima privire ca la o icoană?
De zâmbetul care-mi spune “numai noi știm...”?
De primul râs în hohote? Ah, Doamne! Am crezut că visez!
De prima baie în cadă? Mi-am spus “Asta-i fericirea!”.
De suptul degețelului! A descoperit el, piciul cât o mână, că se descurcă și fără mine, uneori!
De statul la țiți! Există oare vreo comunicare mai puternică, în lume? Îți iei din mine viața! Eu o am pentru tine. Tu o iei! Și trăiești prin asta!
De primele priviri de om mare! Nu ai luni nici cât degete la o mână și nu ți se pare nimic ciudat în a auzi: mami merge la baie și vine în trei minute, te rog să mă aștepți! Și tu chiar ai răbdare de om mare! Prea mare!
De primele gângureli! Tu spui cuvintelor pe nume, dar noi suntem prea mici să înțelegem! Ne iartă...!
De ochii tăi, când ma vezi după secunde bune de plâns! “Am crezut că m-ai uitat aici, dar acum în sufletul mic mi-e pace!”
Nu știu cum va fi cu o a doua minune. Mi-aș dori să aflu, într-o prea bună zi!
Până atunci, îți mulțumesc că îmi arăți tu această parte a vieții; “cea mai frumoasă” e puțin spus!
► Citește și Viaţa de mamă: De ce nu mi-a spus nimeni cât de minunat e să fii mamă?
