M-am luptat din răsputeri să îmi învăț primul copil să doarmă singur încă din prima luna de viață. Făceam nenumărate drumuri pe noapte până la pătuțul lui și, uneori, leșinam de somn pe covorul de la picioarele pătuțului. Stăteam acolo chircită până dimineață, pentru că nu mai puteam face față drumului dus-întors între camerele noastre.
Dar nu l-aș fi luat lângă mine, nu m-aș fi scutit de chin și nu mi-aș fi urmat instinctul. La școala părinților ne învățaseră să îi lăsăm să doarmă singuri și pentru mine, mamă întâia oară în viață, asta era literă de lege. Ne-am chinuit amândoi, însă acum sunem bine și mă liniștesc cu gândul asta.
► Citeşte şi Cum mi-am culcat bebeluşul în pat cu mine şi nu s-a învăţat
Altfel au stat lucrurile cu Bebe 2, care a venit pe lume în urmă 2 ani și 9 luni. Înainte să îl așez pe Aris nou născut și adormit în pat cu mine, nu m-am consultat cu niciun specialist, nu am recitit pasaje din nicio carte, nu am stat să pun argumente în balanța și nu am cerut părerea nimănui. Am făcut pur și simplu ce am simțit. Mi s-a părut firesc să îl țin lângă mine și nu m-am temut că i s-ar putea întâmpla ceva rău. Dimpotrivă, știam că îi va fi mai bine decât i-ar fi putut fi în orice alt loc din lumea asta.
(...)
Citeşte mai mult pe ruxandraluca.ro
