Cum am înțărcat rapid și fără traume copilașul de aproape 2 ani

De când sunt mamă, am simțit pentru mult timp că nicio etapă de mămicie nu este mai dificilă decât perioada imediat post-natală. Traumele unei cezariene nedorite venită după un travaliu obositor și-au spus puternic și pentru mult timp cuvântul, în energia și puterile mele…

Ei bine, am fost de această părere până în momentul în care am decis că este timpul ca povestea mea (și a bebelușului) de alăptare să înceteze. Micuțul avea undeva la un an și șapte luni când am hotărât să încep să mă informez serios cu privire la înțărcare (îmi doream să reușesc măcar până ce el împlinea
2 anișori). De ce m-am speriat atât de tare?! Pentru că țineam la piept un copil extrem, extrem de atașat și îmi doream ca totul să se întâmple blând, autentic, fără șiretlicuri din partea mea și fără dureri de partea lui; de fapt, fără dureri de ambele părți ;). Care era graba?! Niciuna! Sunt de părere că este decizia fiecărei mame dacă, când și cât să alăpteze, dar eu am simțit că mai mult de doi ani este… prea mult, cel puțin pentru mine.

La ce nivelul eram cu alăptarea

Este important de știut că micuțul meu nu adormea decât la sân (uneori inclusiv în mașină, stând în scaun - don’t ask :)), se mai trezea noaptea de 1-2 ori și se liniștea direct la sân, iar ziua, la orice disconfort, venea direct “la mufat”. Deeeci, cred ca eram la nivelul 10 din 10:)); de aceea spun că înțărcarea mi se părea de domeniul fantasticului.

Cum am procedat

Bun… Pe la un an și șapte ai micuțului am decis să mă documentez cu privire la înțărcare; îmi doream ca tot procesul să decurgă cât mai lent, astfel încât cel mic să nu aibă de suferit.
Am cumpărat 1-2 cărți… hmm… nu m-au ajutat prea mult! Teoria o știam, practica însă… nu venea odată cu cititul!

Am auzit apoi de “consultați în înțărcare” și mi s-a părut foarte interesantă ideea de a avea un specialist alături, care să te îndrume la fiecare pas. M-am documentat, am apelat la ajutorul unei doamne foarte drăguțe și am pornit la drum. După prima discuție, însă, optimismul mi s-a mai diminuat. Trebuie să recunosc că nu am rezonat întru totul cu ideile transmise (printre care și “OMS ne vrea mame obosite și de aceea ne sfătuiește să alăptăm cât mai mult”), și nici cu exercițiile propuse, iar aici voi intra un pic în detalii, pentru că ceva-ceva tot mi-a fost de ajutor.
Doamna consultant (o persoană foarte caldă, blândă și răbdătoare), mi-a explicat că cel mic se va înțărca în momentul în care eu voi fi pregătită “să mă înțarc de el”; altfel spus, copilul simte dacă mama are anumite frici cu privire la înțărcare și, de-abia când ea și le va depăși, el se va înțărca rapid și fără traume; - mi s-a părut un mesaj extrem de important și de util, motiv pentru care l-am pus în cutiuța cu “ajutoare de înțărcare”.
Apoi, mi-a explicat că întregul proces presupune ca eu să învăț să îmi eliberez aceste frici, iar una dintre măsuri, cea mai importantă de altfel, este să îmi identific fricile și apoi să fac EFT tapping (Emotional Freedom Techique) pe aceste frici. Tehnica se bazează pe atingerea anumitor puncte energetice din corp (pe față, majoritatea), în timp ce ne îndreptăm atenția către o problema specifică (aici înțărcarea) și rostim afirmații prin care enunțăm problema respectivă; scopul este de a clarifica aceste blocaje energetice, probleme emoționale, care sunt păstrate în memoria celulară.
Spre exemplu, în timp ce spun “îmi e teamă că sunt o mamă rea, dacă înțarc” sau “îmi e teamă că nu va adormi decât plângând”, ating acele puncte specifice. Acest proces trebuie făcut de mai multe ori pe zi, mai multe zile la rând, până ce nu mai simt nicio temere în această direcție.
Deși exercițiul mi s-a părut ușor neobișnuit, i-am dat o șansă - o zi, doua, trei… însă, în final, am simțit că nu este pentru mine. Cred în tehnică, sunt sigură că poate funcționa, doar că eu am simțit că nu este pentru mine... Și m-am oprit.
Cu ce am rămas, însă, de aici, este că cel mai important este că eu să scap de temeri. Și pentru că nu stau foarte bine la comunicarea cu mine (din păcate), am apelat la terapeutul meu.

În 3-4 ședințe (destul de mult, aș spune, dar cu emoțiile mele nu este deloc ușor) m-a ajutat să scap de temeri, prin dialog și diverse tehnici. Cel mai folositor mi s-a părut faptul că m-a sfătuit să pun pe hârtie toate temerile mele din această direcție, să le transform apoi în fraze pozitive (“Știu ca va adormi ușor, odată cu înțărcarea”) și pe acestea din urmă să le citesc de 21 de ori dimineața, imediat după trezire, și de 21 de ori seara, înainte de somn, timp de 7 zile (se pare că atât îi ia creierului să își schimbe anumite convingeri).
Mai mult, m-a sfătuit să ma gândesc la alte moduri prin care îi pot arăta iubirea micuțului: citit împreună, mângâiat, dansat etc.
Și, pe la a 4-a ședință, mi-a spus:
- Gata, ești pregătită! Astăzi poți înțărca!
- Astăzi, deja!? Nu e prea din scurt?! Nu mă simt pregătită!
- Păi, ce vrei să faci mai mult?
- Nu știu, măcar o poză! :)
- Ok, în seara aceasta, spune-i că este ultima oară când papă țiți. Spune-i că îl iubești la fel de tare, că ești lângă el, că sunt și alte moduri prin care vă puteți arăta iubirea. Alăptează-l, faceți-vă o poză și îmbrățișează noua etapă firească!
Zis și făcut: ne-am pus seara am pat, am povestit, i-am explicat, el a spus că a înțeles, am făcut poza și: “Gata, mami, ata nu mai e!” (El pe țiți o numește “ata”= alta, de la “una și alta”; doar sunt două, nu? :)).
Ce a urmat: a plâns aproximativ 30 min (cam 20 înainte de somn și 10 în timpul a douaă treziri), în prima noapte. Dar nu plâns în hohote, ci mai mult ca o mârâială.
Iar în următoarele două nopți, maximum 10 minute. Apoi deloc.
M-a ajutat foarte mult prezența soțului meu, faptul că m-a susținut și că îi distrugea atenția cu povești despre tractoare (preferatele micuțului).
În ceea ce privește somnul de zi, în primele trei zile l-a luat tati la plimbare cu mașina, astfel încât să adoarmă mai ușor (când nu sunt eu în mașină adoarme și fără “ata”).
După cele trei zile, timp de aproximativ o săptămână am încercat să nu îmi schimb bluza în fața celui mic și nici să dorm cu tricou decoltat. Iar după această perioadă, relația lui cu “ata” se rezumă la câte un pupic, din când în când.

După ce am depășit experiența aceasta, mi s-a părut că a fost mult mai ușor decât mă așteptam. În mod cert, fiecare mamă face ceea ce simte că este cel mai potrivit pentru ea și pentru copilul ei; eu asta am simțit, asta am făcut și sunt împăcată cu mine; până la urmă, cred ca asta este cel mai important.

Așadar, Mark al meu a fost alăptat până la fix 1 an și 10 luni și a fost una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am trăit; experiență care, până la urmă, era firesc să se încheie la un moment dat. :)