Doi ani în cap am stat cu Aris acasă. Sigur, numai de stat efectiv n-a fost vorba, că m-a alergat teleghidatul de nu m-am văzut. Aris e un copil care din clipa în care a pornit-o în patru lăbuţe, n-a mai stat locului o secundă. Poate doar la somn, dar şi acolo era agitat şi dormea în reprize scurte. În rest, ziceai că e pe baterii.
Se căţăra, se arunca, împingea şi îşi trăgea lucruri în cap. Practic, îmi mânca sufletul şi, dacă nu ar fi avut grijă să mi-l umple la loc prin drăgălăşeniile fără număr pe care mi le rezerva zilnic, o luam razna garantat.
Ideea e că mamele sunt şi ele oameni, aşa că au nevoie să mănânce, să bea cafea, să meargă la toaletă şi să facă, din când în când, duş (la baie nu mai au pretenţii). Să nu uităm de treburile casnice, pe care nu ţi le rezolvă spiriduşii cât ai clipi. Dacă mai încerci să şi lucrezi de acasă, adică să îţi pui mintea la contribuţie cât să nu îţi amorţească de tot şi cât să te simţi bine şi utilă, deja situaţia se complică semnificativ.
(…)
Citeşte mai mult pe ruxandraluca.ro
