Am tot stat sa ma gandesc care ar fi ziua perfecta alaturi de bebelus, una pe care nu m-ar deranja sa o repet la infinit. Una la sfarsitul careia sa nu ma gandesc ca mai sunt inca vreo cateva luni si lucrurile vor deveni mai simple. Nu mai frumoase, fiindca din acest punct de vedere nu am de ce sa ma plang. Zilnic bebele ma mai surprinde cu cate ceva si ma face sa imi spun ca el reprezinta cea mai buna alegere pe care am facut-o pana acum.
Uneori mai aveam impresia in timpul zilei ca am gasit ziua perfecta, cea pe care daca ar fi sa o retraiesc toata viata m-ar face fericita, dar pana la finalul ei se intampla ceva care sa o depuncteze. Si nu vorbim in fiecare zi de acelasi lucru, dar toate au ca rezultat stoarcerea ultimei picaturi de energie, de nu mai imi doresc decat sa ma intind intr-un colt si sa nu ma mai trezesc vreodata. Mi-as dori o zi pe care sa o termin la fel de binedispusa precum o incep. Si nu cred ca cer imposibilul, regula este chiar sa fii mai morocanos dimineata.
Imi dau seama ca in mare parte toata aceasta epuizare vine dintr-un consum nervos mai mare decat ar putea fi el justificat de ceea ce se intampla propriu zis. Copilul nu mananca la pranz legumele. Vrea numai lapte. Ar trebui sa uit de povestile auzite: ca daca nu mananca un aliment pana intr-un an atunci il va refuza toata viata, prea mult lapte duce la rahitism, nu stiu care copil care a mancat numai lapte nu s-a dezvoltat ok etc. Si sa trec relaxata peste momentul cu pricina. Dar nu, eu trebuie sa fac din toata situatia o adevarata drama.
Sa il iau din scaunul de masa, ca poate are chef sa manance la fereastra. Acolo printr-un fel de echilibristica reusesc sa ii mai dau doua lingurite dupa care imi da una peste castron si ii imprastie continutul in toata bucataria. Eu imi chem in ajutor toata rabdarea de care am nevoie si pun la incalzit o noua portie. Cand ii intind prima lingurita incepe sa planga de parca este sfarsitul lumii. Daca asta nu mi-a fost suficient atunci ma gandesc repede ce altceva as putea sa ii dau. Fac repede o cescuta mica de mamaliga cu branza. Ma ard de trei ori pentru ca bebele sta agatat de mine cu lacrimi de crocodil in ochi. Refuza si asta. Deja el este acum suficient de nervos incat nimic nu ii mai convine. Bucataria este un dezastru si este imposibil de curatat fara o noua partida sanatoasa de plans. Iar eu sunt o epava.
Si uite asa o banala masa se poate transforma intr-o munca ce necesita o saptamana macar de recuperare pe malul marii. Iar daca nu este masa atunci este somnul, sau un dinte care tocmai da sa iasa, sau poate ca are diaree sau a racit, a cazut si si-a spart buza etc. De fapt nu cred sa exista aspect al ingrijirii lui care sa nu te poata transforma in jumatate de ora intr-o leguma cu nervii ferfenita.
Ceea ce ma face sa cred ca pot astepta mult si bine pentru acea zi perfecta in care toate lucrurile sa decurga usor, fiindca ea nu va veni. Si in momentele cele mai incrancenate ma gandesc ca ea nu va exista niciodata si speranta avuta zilnic ca poate chiar astazi traiesc ziua perfecta nu este altceva decat o amagire ce urmeaza pana la final a fi data in vileag.