Când ai copil mic trebuie să mergi. Vrei, nu vrei, îţi place, nu îţi place, mergi. Ieşi din casă, pleci, vânezi locuri de joacă, mai noi sau mai vechi, parcuri, umbră şi varietate. Un lucru e clar, copiii te obligă să ieşi din casă. Şi odată ce ai depăşit pragul casei încep frustrările. Mersul pe jos, în oraş, cu un cărucior, fie el cât de slim, e o adevărată provocare. De ce? Pentru că oraşul meu nu e pregătit pentru părinţi care conduc cărucioare. E drept, nu e pregătit nici pentru oameni care merg pe bicicletă sau care conduc maşini. Dar pentru cărucioare pare luat prin surprindere de-a dreptul. Simt că oraşul meu e ostil pentru bebeluşi şi copiii mici.
De ce e oraşul meu ostil pentru bebeluşi şi copii mici
Trăiesc în Bucureşti de când mă ştiu, de la 6 ani în acelaşi cartier. M-am mutat de la părinţi o dată la stânga şi o dată la drepta, distanţă de câţiva kilometri. Îmi place oraşul meu, îmi place cum mă face să mă simt cartierul meu. Dar anii în care am fost cumva obligată să merg pe jos mi l-au dezvăluit într-o lumina ostilă. Sunt anii în care am condus cărucioare de bebeluşi sau de copil mic, în care am condus Blondă cu rolele, cu trotinetă, tricicletă sau bicicletă.
Oraşul meu e ostil pentru că mă face să mă simt mică şi neînsemnată, iar pe copiii mei neimportanţi. Simt că oraşul meu, acela pe care îl îmbrăţişez de când eram mică, e ostil pentru bebeluşi şi copiii mici.
Oraşul meu, cândva prietenul meu, e astăzi împotriva mea. Simt asta şi când sunt la volan şi nu pot să parchez niciunde, din cauza multelor borduri şi a prea multelor panseluţe plantate în locuri în care ar fi fost
nevoie de locuri pentru maşini. Dar simt acut când încerc să ţin drept un trotuar, pe jos, pe la umbră, cu un copil mic în cărucior şi cu un copil mare pe bicicletă.
(…)
Citeşte mai mult pe florinabadea.ro
