Eram la mare cu M., acum, pe la sfârşit de august, şi ne plimbam mână în mână, ca oamenii tineri şi fără obligaţii. Mă rog, obligaţii aveam, doar că le lăsasem acasă. Preţ de două nopţi, să simţim miros dulce de libertate.
Când scapi de copiii argit viu şi apuci să mănânci, să dormi şi să bei un vin bun ca omul, deja vezi totul în roz. Cântă păsărelele, zboară fluturii, înfloresc pomii, dintr-astea.
Ei, şi cum ne plimbam în Zen-ul nostru, vedem un omuleţ carlionat, nu mai mare de 2 ani, roşu ca racul, care plângea de mama focului. Era cuibărit la picioarele maică-sii şi se tânguia de ţi se rupea sufletul. Femeia nu schiţa nici un gest să îl calmeze. Era însoţită de un bărbat, probabil tatăl omuleţului, şi de încă un cuplu.
Se uită la bărbat deznădăjduită şi aud că îi spune: Nu mai pot, nu mai vreau! Se vedea că era obosită şi că nu mai găsea efectiv energie să gestioneze situaţia.
(…)
Citeşte mai mult pe ruxandraluca.ro
