Sunt momente în care îmi e greu. Și sunt tot mai dese aceste momente în ultima vreme. Și, oricât mi-aș dori să fie totul doar lapte și miere, să fie totul doar miros de migdale și bebeluș, nu prea e. Oricât mi-aș dori să fiu eu mama aia multifuncțională, așa cum multe prietene de-ale mele sunt, să le pot face pe toate cu copilul într-o mână și determinarea în cealaltă, să-mi scutesc bărbatul de frecat morcov uscat de pe faianță, oricât, oricât, nu sunt, nu pot și nu o să se-ntâmple.
Bebelușii sunt adorabili, toată lumea știe.
Însă, uneori miros a caca. Se poate asta de mai multe ori pe zi.
Tot timpul lasă bale. Inclusiv la altul pe față.
Bebelușii stau foarte prost cu precizia. Astfel, te poți trezi cu un copănel în sutien, total nepremeditat. Sau cu un deget în nas. Degetul lui, în nasul tău, adică. Și astea-s cazuri fericite. Am auzit și de capete în gură. Dada, de la bebeluși nevinovați, de doar câteva luni de zile.
Apoi, nu înțeleg efortul. Pentru ei, o cămășuță proaspăt spălată este la fel cu una tăvălită prin pireu.
Își aleg cele mai proaste momente să: facă pișu în sus, în jos, în toate direcțiile. Pe ei, pe scutec, pe lângă scutec, peste tot în jur. De începi să speri că și-au îmbunătățit precizia. Durează până la următorul deget în nas.
Gesturile de afecțiune: când îi vezi că întind mânuțele și botul către tine, dai să te topești de drag și de iubire, când brusc se-nfig în coama din dotare, cu o viteză de reacție ca-n legendele cu Chuck Norris. Evident, nu moștenită de la tine.
Și, cu toate astea, mi se umplu ochii de lacrimi de fiecare dată când râdem în hohote amândoi. Mai întâi el și apoi eu. Mă străduiesc să chiuie cu mine așa măcar o dată pe zi. Iar primul lucru pe care-l fac dimineața e să-mi bag nasul în pielea lui proaspătă și să inspir adânc, până nu mai rămâne nici aer între noi și mi se lipesc nările de el, pe dinăuntru. Vreau să îl simt cu genele, cu brațele, cu inima. Să mi-l aștern pe tot la piept, cât încă e moale și mic și mă lasă să-l mai țin acolo. Apoi îl pup ușor pe crețe, îi ronțăi mânuțele și, când am noroc de prelungiri, apuc și niște degete de la picioare. Îl văd cum râde că îi place. Râsul acela cald, cu gingii știrbe și ochi mici, e mai bun decât orice somn de dimineață. Pardon, deja încep să scriu prostii. E evident că mai mult râd și mai puțin dorm.
Citește mai mult pe www.siblondelegandesc.ro!
