Voi ați uitat de balurile bobocilor de pe vremea voastră?
Tot internetul este oripilat de tinerele ce au mâncat o banană dintre picioarele băieților, măi, dar chiar tot, de la mic la mare.
Îmi e greu să scriu acest post pentru că na, să vorbesc despre mine nu mi-a fost niciodată uşor. Aş prefera să scriu despre orice, dar despre mine nu. Nu aş putea să mă vorbesc de rău şi mulţi ar crede că mă laud…
Ok, hai să vedem…
M-am născut în 1979 în Petroşani şi tot de atunci mă numesc Cristi Şerb. Mă rog, Cristian, dar cum nimeni nu mi-a zis aşa vreodată am şi uitat. Noroc cu buletinul ce-mi mai aduce aminte.
De când mă ştiu am fost un copil problemă, părinţii nu cred că au avut o viaţă monotonă de când am apărut eu. Mi-au plăcut prostiile şi le-am făcut pe toate. Cuminte nu am fost şi nici nu îmi e ruşine să recunosc asta.
Am făcut şcoala la Petroşani. Am urmat cel mai bun liceu din oraş (aveam vreo 4), Liceul de Informatică Petroşani şi niciodată nu mi-a plăcut limba română. Sau hai să fiu mai exact, niciodată nu mi-a plăcut gramatica. Calculatoarele în schimb mi-au făcut viaţa mai frumoasă încă din 2001 (cred) când am avut primul PC.
Dacă cineva mi-ar fi spus că EU am să scriu vreodată ceva, ce va fi citit de lume, i-aş fi spus că e nebun. Dar uite că viaţa mi-a demonstrat contrariul.
În cele din urmă, după terminarea facultăţii am venit la Bucureşti, oraş ce-l credeam la vremea respectivă oraşul cu cele mai multe posibilităţi. Am venit la prietenul Răcăşan pentru 2 luni şi după 9 ani (sau 7?!?! nici cu memoria nu stau prea bine) l-am părăsit pentru Dana, cea care acum îmi este soţie. Avem și un băiețel, Alex, de aproape 2 ani.
Mi-am făcut blog (cine ştie ce a fost în capul meu) în 2007 şi de atunci scriu, aproape în fiecare zi. Nu am o temă, nu am întotdeauna chef, dar încerc să îl duc până la capăt. Încerc să dovedesc că o minune ține mai mult de 3 zile, după cum cred ai mei (mama şi tata) când e vorba de un lucru pe care-l fac eu.
Tot internetul este oripilat de tinerele ce au mâncat o banană dintre picioarele băieților, măi, dar chiar tot, de la mic la mare.
Cei care mă cunosc știu că-mi place să mănânc bine și nu mă pot abține de la unele chestii atunci când îmi este foame. Dacă nu mi-e foame e altă poveste, mă...
Pe la finalul iernii i-am promis lu’ fii-miu că am să-i iau o bicicletă fără pedale, cum vine vremea mai bună.