"De câte ori îmi e greu, mă gândesc la tine. Și eu am doar unul."
De mai bine de câteva luni primesc cel puțin un mesaj zilnic care să sune așa.
M-a pus pe gânduri și mi-a adus aminte….
Când a venit Maria pe lume, Alex și-a luat liber și a stat cu mine o luna întreagă acasă. Am fost doar noi doi, fiind decembrie, iarnă și frig, nu am acceptat nici o vizită. Nici măcar a bunicilor. Am plecat la munte când ea avea 3 săptămâni și nu știu de unde atâta curaj pe noi.
Tot ce făceam eu, făcea și soțul. Dormeam în schimburi, câte 6 ore legate (nefiind alăptată).
Înainte să se termine prima lună, stabilisem cu mama să vină și ea să stea cu noi o lună.
Astfel că, încă o lună am fost 2 nonstop pe un bebeluș și un alt treilea seara și noaptea.
Și parcă tot nu era suficient.
De câte ori mă gândeam că se termină luna și mama pleacă, mă lua cu atacuri de panică.
"Ce o să fac eu singură cu ea toată ziua???"
După ce a plecat mama, soțul a trebuit să plece la un congres 3 nopți.
Șoc și groază iar. "Cum fac cu micuța 3 zile și 3 nopți, singură?"
Adevărul este că la primul copil a fost cel mai greu (deși privind înapoi, cel mai ușor) pentru că:
1. Nu aveam noțiunea timpului
Când era luni, când trecuse o lună, parcă nu se mai făcea mare (abia la un am realizat că ar fi fost bine să mai stea mic).
2. Nu știam când se vor termina diversele "probleme"
De multe ori aveam impresia că va fi bebeluș toată viață și că...
(...)
Citește mai mult pe zanascutecel.ro
