„La Terapie Intensivă, unde m-am trezit speriată că dintr-un somn adânc, m-am simțit goală, deși eram învelită până în gât. M-am mângâiat pe burtă, prin pătură, cum făcusem de atâtea ori în ultimele săptămâni, dar mi-am dat seamă că nu mai am ce mângâia. Apoi a venit la mine medicul. S-a supărat că m-a găsit plângând: Mai bine ai zâmbi. Vei avea o a două șansă“. Am amuțit. La câteva minute, a intrat și iubitul meu. Mi-a spus ceva ce nu-mi spusese niciodată până atunci. Era tot ce aveam nevoie și tot ce mai conta.”
Am scris asta în urmă cu patru ani, în ediția de iunie a revistei Marie Claire România, la scurt timp după ce am pierdut o sarcină. Între timp, am devenit mama unui copil minunat, David (2 ani și 2 luni) și, peste vreo patru luni, voi fi mamă pentru a doua oară.
Sunt fericită cu viața pe care o am, iubesc să fiu mamă și, pe lângă asta, să îmi fac meseria (să scriu despre oameni și povești), nu e zi în care să nu râd, să nu mă bucur, să nu fiu vie. Dar uneori îmi amintesc de episodul acela, de primul meu copil, cel nenăscut, și îmi dau seama că încă mă doare. Am trecut peste trauma pierderii unei sarcini, nu singură, ci cu ajutorul celor dragi mie, dar amintirea a lăsat urme care ustură la fiecare gând.
► Citeşte şi O femeie care a pierdut o sarcină este fragilă. 8 lucruri pe care nu are voie să le audă
„Al doilea control la medicul ginecolog ne-a speriat un pic. Tot nu se vedea „ce trebuie“. Așa că am decis să merg la un alt control, la un spital cu aparatură mai performantă. Era o altă zi de joi. Aproape zece minute, fără să clipească, medicul i-a dictat asistenței ce să scrie în fișa mea: „Sarcina în evoluție, sac embrionar…, dimensiuni…“ La final mi-a zis așa: „Doamna, nu e bine. Nu e bine deloc. E posibil să fie o sarcină cervicală și sfatul meu este să mergeți de urgență la spital, altfel riscați să sângerați și, Doamne ferește!, să muriți. Stăteam în față medicului și a asistenței care mă priveau cu milă și cu greu mi-am stăpânit lacrimile. Nu țin minte cum am ieșit afară de acolo și nici cum am reușit să-l apelez. „Vii să mă iei?!“ Atât am reușit să-i spun. Când a venit, ascunsă în mașină, am plâns că și cum era ultimul plâns de care aveam parte.
…
În dimineaţă în care m-am internat am fost mai speriată că niciodată. Îmi era greaţă şi simţeam în stomac o durere cum n-aş fi crezut că pot suportă. Timp de două zile, medicii au analizat sarcina aproape la fiecare jumătate de ora. Într-un final, mi-au pus diagnosticul: sarcina extrauterină de tip cervical. Care e una foarte rară (0,15%) şi se dezvoltă atunci când ovulul fecundat se fixează la nivelul colului uterin. Consecinţele pot fi grave: risc de infertilitate. Înainte să mă opereze, medicul ne-a luat pe amândoi şi ne-a povestit ce e cu sarcina şi în ce fel s-ar putea rezolva.
Ne-a spus că e nevoie de un chiuretaj şi că speră că operaţia să decurgă bine, că are trei planuri pentru intervenţie, ultimul fiind histerectomia. L-am întrebat de ce apare sarcina asta. „Uneori, Dumnezeu alege să nu lase unele sarcini să se dezvolte. E mai presus de ştiinţă, medicină nu are nici răspuns, nici rezolvare pentru asta“.
►Citeşte şi Când după un avort spontan urmează o nouă sarcină
În primele săptămâni de după, plângeam zilnic. Dimineața, la prânz și seara, ca într-un program de mese fixe. Plângeam acasă și plângeam la redacție, plângeam în pat și plângeam pe stradă, plângeam singură și plângeam în brațele lui. Mi-au trebuit multe săptămâni pentru a mă convinge că nu a fost vina mea, că nu făcusem nimic greșit, că așa a fost să fie. Chiar așa a fost să fie.
(…)
Citeşte mai mult pe oanabotezatu.ro
