Nu este nicio metaforă, copilul nostru este uneori foarte enervant. Și-mi închipui că dacă nouă ni se pare așa, probabil că pentru alții e și mai și. Orice lucru care nu-i convine, orice lucru pe care nu vrea să-l facă se transformă într-o nemulțumire și o lamentare continuă.
Să vă dau un exemplu:
În weekend am fost la niște prieteni care au doi copii de vreo 11 ani. Băieții, în timp e ne așezam cu toții la masă unde Mark deja ne anunțase că el nu va mânca nimic, i-au spus că au niște dinozauri cu care nu se mai joacă și că dacă Mark vrea, îi poate lua acasă. Al meu, super încântat. La care un prieten de-al băieților, de vârsta lor, îi zice lui Mark:
– Bine, poți să îi iei acasă doar dacă mănânci tot!
Săracul copil s-a întors spre noi, neînțelegând exact ce a vrut să spună acel copil. Căci niciodată până acum nu a fost condiționat/obligat să mănânce ceva. Îmi închipui că prin alte familii se mai practică asta uneori, la noi, până acum, nu. Dar să știți că mi se întâmplă să vă invidiez uneori. Căci la noi, la ora mesei, de cele mai multe ori se întâmplă asta:
El: Mi-e foame!
Părinte: Grozav, hai la masă!
El: Ce avem?
Părinte: Carne cu salată.
El: Oooooof!
Părinte: Dar tu ce ai vrea?
El: Vinete!
Părinte: Nu se poate vinete, că tocmai ai mâncat. Dar încearcă niște cărniță, ai mai mâncat și ți-a plăcut.
El: Ooooooooof!
Părinte: Pari foarte nemulțumit!
El: Da! Că nu-mi place carnea.
Părinte: Atunci mănânci salată!
El: Oooooooooooooooooooooooof!
Părinte: Nici salata nu–ți place!
El: Nu! Și nici nu mai mi-e foame!!
Și dacă ar fi vorba doar despre mâncare. Dar el la fel când vine vorba și de spălat pe corp, pe cap sau pe dinți. Când e vorba de mers la grădi. Când e vorba să ne vedem cu niște prieteni care lui nu-i convin sau să ies eu cu maică-sa la un film:
El: Iar ieșiți la film?
Noi: Da.
El: Ooooooooooof! Ați mai fost și acum două săptămâni!
Noi: Da, și ca să putem fi niște părinți buni, avem nevoie și de niște timp pentru noi.
El: Oooooooooof! Dar nu atât de des!
Am mai spus-o, uneori am senzația că trăiesc în casă cu un adolescent invadat de hormoni. Iar el nici măcar nu a împlinit 6 ani! Și ceea ce mă sperie este că nici măcar nu-mi pot închipui cum va face atunci.
Îl iubesc mai mult decât orice, dar trebuie să recunosc că trăiesc în casă cu un copil eneervant. Care, cu siguranță va deveni un adolescent nesuferit. Deci, oricum o dau, mai am vreo 12 ani de tras.
Iar ceea ce sper este să devină un adult enervant. Adică sper să-și păstreze această dorință de a contesta tot ce nu-i convine. Căci până atunci va dobândi destulă experiență de viață și destul creier cât să știe care lupte să și aleagă, care merită purtate și care nu. Dar important este să nu tacă.
Să nu tacă atunci când i se pare că vede o nedreptate, să nu tacă atunci când ceva îl afectează, să nu tacă când i se pare că ceva îi face rău.
(…)
Citește mai mult pe www.celmaibuntata.ro!
