Mai întâi s-a dus Toader, apoi Dumitru. La câțiva ani distanță, Gică, și, la scurt timp, Titi. În urmă cu mai puțin de un an, a venit rândul lui Neculai. Iar zilele trecute, la nici un an de la ultimul doliu, a plecat Riță. Copiii pe care i-a crescut cum a știut mai bine și pe care i-a ghidat prin viață cum s-a priceput ea, așa, cu școală puțină și inimă multă (în ultimii peste 30 de ani fără ajutor din partea soțului, fiindcă a rămas văduvă) – au început să plece într-o altă lume.
De fiecare dată, la fiecare înmormântare, am văzut-o mai tristă decât credeam că o voi vedea vreodată. De fiecare dată a plâns ca și cum era ultima dată când mai putea face asta. A stat la căpătâiul lor, sfârșită, cu părul cărunt desfăcut pe spate, sub basma (căci așa e tradiția la noi la țară – femeile își țin părul prins sub batic, iar la doliu și-l despletesc, și-l piaptănă, apoi îl lasă liber). Ultima dată, în toamnă, nu mai avea putere să se țină pe picioare. În ziua înmormântării celui de-al cincilea copil care a plecat prea devreme, stătea pe o bancă din lemn, lângă un gard, cu ochii plini de lacrimi privind în gol. Așa, sleită de putere, însă, a mers însă pe jos până la groapă, era teribil de cald, și nu a mai plecat decât luată cu forța.
►Citeşte şi Am trecut peste, dar tot doare
Zilele trecute s-a mai dus unul. Nu știu încă dacă bunica știe. Mereu ne-am gândit că mai bine nu ar ști cine a mai murit. Dar mereu, înainte de a decide noi dacă îi zicem sau nu, simțea și întreba ce s-a întâmplat. Avea inima grea cu câteva zile înainte să se întâmple necazul. Nu știu, acum când scriu, dacă i-au spus de nenea Riță. Cumva, aș vrea să nu îi spună. Apoi, mă gândesc că e dreptul ei, de mamă, să poată să-și plângă copilul. Nu cred că ne-ar ierta dacă i-am ascunde asta.
(…)
Citeşte mai mult pe oanabotezatu.ro
Foto: Arhiva personală Oana Botezatu
