Ce vrei să te faci când o să fii mare? Aviator, medic, balerină, actriță, polițist, profesoară... Cu toți auzim aceeași întrebare și primim aceleași răspunsuri. Numai că viața are, uneori, alte planuri cu tine. Eu m-am făcut mare, am o profesie și sunt mamă. Mai vreau să devin miliardară. De ce? Ca să-mi fac propria clinică cu terapie intensivă pentru prematuri.
Nu sunt nici prima nici ultima mamă de prematuri din România. Conform statisticilor, la noi în țară, 1 din 10 bebeluși se naște înainte de termen. Adică sunt aproximativ 18.000 de copii care se nasc prematur. Cei mai mulți dintre ei sunt expuși riscurilor de a dezvolta probleme severe de: surditate, orbire, paralizie cerebrală, retard mintal. Dar multe dintre aceste probleme ar putea fi evitate dacă lucrurile în țara asta ar merge altfel…
Mimozele mele nu au avut parte de complicații și îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi. Însă alți prichindei nu sunt la fel de norocoși. De ce am ales să scriu despre asta? Pentru că 17 noiembrie este Ziua Internațională a Prematurilor și, dincolo de campaniile umanitare, slogane sau orice altă formă de mediatizare a acestui fenomen, orice poveste poate atinge sufletul cuiva și poate contribui la o schimbare…
Mimozele s-au născut în urmă cu 4 ani și 8 luni. Au venit pe lume mult mai devreme, la 31 de săptămâni și 6 zile, la Spitalul Municipal din București. Nu cred că s-a schimbat ceva acolo, deși îmi doresc. Revenind la naștere, am ajuns la Municipal cu ambulanța. Aveam o sarcină gemelară, cu cerclaj și tratament injectabil, cu indicație de repaus total, monitorizată de un medic de la un spital privat. De ce am ales să merg la privat? E o altă poveste… Revenind la cea de-acum, în urma unei ecografii realizate la 31 de săptămâni și 2 zile, medicul care îmi supraveghea sarcina m-a atenționat că voi naște prematur, căci lungimea colului era la limită, cu tot cu cerclaj. Termenul preconizat? Două săptămâni. Și m-a sfătuit să mă duc la un medic, la stat, căci la privat nu mă putea primi. Motivele? Destule și diverse. În primul rând, costurile foarte mari: urma să petrec acolo mai multe săptămâni cu fetițele.
Totodată, am primit și rețeta pentru Betametazonă, în două prize – tratament injectabil cu steroizi pentru maturarea plămânilor bebelușilor care prezintă risc de naștere prematură. Din cele două doze, am apucat să fac doar una, căci cu greu am găsit medicamentul. La 4 zile după consult, timp în care mă interesam la ce maternitate de stat să merg, m-am trezit cu hemoragie masivă. Fără niciun fel de contracție, fără niciun fel de durere, fără niciun fel de semn care să mă atenționeze ca se apropie nașterea. Într-o duminică, după prânz.
Am ajuns cu ambulanța, de urgență, la Spitalul Municipal. Îngrozită de faptul că nu am reușit să fac și cea de-a doua doză de Betametazonă și rugându-mă ca inimioarele fetelor mele să mai bată. Acolo a început haosul și disperarea pe care spitalele din România le administrează cu succes.
După ce medicul rezident de gardă a verificat bătăile inimioarelor, am ajuns în sala de nașteri naturale. Nu pentru a naște natural – era exclus, nu doar din cauza faptului că urma să nasc prematur și din cauza unor intervenții chirurgicale pe ochi, ci pentru a-mi fi scos cerclajul. Pe viu, cum se zice pe românește! Operațiune care s-a desfășurat în timp ce asistentele de la sala de nașteri naturale se certau cu cele de la sala pentru cezariene, care veniseră și ele între timp. Motivul? Vata pe care urmau s-o consume din cauza mea, căci eu venisem fără bagajul gravidei. Numai la el nu mă gândisem în panica de-atunci!
După ce au ajuns la un consens și după ce mi-a fost explicat pe un ton cât se poate de tăios faptul că soțul trebuie să cumpere vată și lamă de ras cât mai repede și să le aducă la sală, am ajuns la monitorizarea fetală.
Nu cunoșteam pe nimeni, nu avusesem timp să întreb pe nimeni… Noroc că, printr-o cunoștință, soțul meu a “aranjat” cu anestezistul, care mi-a montat un cateter, de mare ajutor după ce am născut. Iar cine a trecut printr-o cezariană știe despre ce vorbesc!
În timpul operației, medicul de gardă care mă preluase m-a întrebat cum am ajuns la ei. Când a auzit că nu m-a recomandat nimeni și că vin de la privat... ironia din glas nu poate fi descrisă în cuvinte...
Au apărut și Mimozele, la 2 minute distanță una de cealaltă. G1 – 1750 de grame si 43 de centimetri, iar G2 – 1850 de grame și 44 de centimetri. Scor APGAR: 6, respectiv 5. Nu, nu sunt cele mai grave referințe pentru niște prematuri, existând cazuri în care s-au născut și cu 700 de grame, chiar și cu mai puțin, și care au supraviețuit, ba chiar au ajuns să se dezvolte normal... Însă în acele momente nu te gândești la alții, te gândești doar la tine și la copiii tăi. Și te rogi cu disperare să fie bine! Am apucat să le sărut pe căpșor și nu le-am mai văzut până a doua zi... Atunci, cel mai tare m-a speriat dimensiunea capului, pentru că doar atât am apucat sa observ. Cât pumnul meu.
Din fericire, nu a fost nevoie să fie ventilate mecanic ori intubate. Dacă Adnana, G1, a respirat singură, fără probleme, Antonia, G1,a stat un pic la oxigen.
Eram disperată să aflu vești despre ele, mai ales că soțul, în cele câteva minute cât a avut voie să stea cu mine la Reanimare, nu mi-a spus prea multe. A doua zi, am încercat să mă ridic, la fel ca toate celelalte mămici din salon, care trecuseră prin cezariană, dar care născuseră la termen. Ba chiar, multora dintre ele li se aduseseră pruncii pentru prima alăptare. Din păcate, din cauza hemoragiei, nu m-am putut ridica. Am leșinat. Și am mai rămas la pat, în timp ce toate celelalte deja erau transferate la saloane.
După a patra încercare de a mă ridica, am reușit să merg până la terapia intensivă pentru prematuri. Mimozele mele erau într-un salon mic, separat, dotat cu două incubatoare. Am întrebat asistenta care era prezentă cum sunt, care este starea lor și mi-a zis că cel mai bine este să vorbesc cu medicul neonatolog care le-a preluat. Nu știa cine este...
Am încercat să le observ mai bine pe fetițele mele... M-a șocat cât de mici erau, cât de firave. Degețelele lor erau atât de subțiri, păreau că se vor frânge la cea mai mică atingere. Pielea atât de străvezie... Voiam să le ating, să le strâng în brațe, să le sărut ochișorii care păreau că n-au nicio urmă de gene... În acel moment, nu m-am mai putut ține pe picioare, am sângerat abundent, iar brancardierul a venit imediat de m-a luat cu căruciorul.
Din păcate, recuperarea mea după cezariană a fost îngrozitor de lentă și de dureroasă. Nu așa se întâmplă în general, dar organismul meu a suportat totul mult mai greu. Și, de aici, coșmarul meu și, probabil, al multor femei care nasc în România, la stat.
Abia după 4 zile am aflat cine este medicul neonatolog care se ocupă de fetițele mele. Pentru că mă mișcam îngrozitor de greu, pentru că zilnic făceam perfuzii cu fier, pentru că nu puteam să merg să alăptez, pentru că soțul meu nu putea să stea 24 de ore din 24 pe hol ca să o prindă pe doamna doctor... Am fost repartizată într-un salon cu 4 paturi, foarte aproape de terapia intensivă pentru prematuri, ca să fiu cât mai aproape de fetele mele. Fiecare dintre mămicile din salon născuseră prematur, iar pruncii lor erau în incubatoare, lângă ele. 1000 de grame, 900 de grame... atât avuseseră micuții lor la naștere și, după 3 săptămâni sau chiar o lună nu reușiseră să ia prea mult în greutate. Ele au fost cele care m-au ajutat să mă dau jos din pat, care m-au încurajat, care mi-au prezentat tot personalul de pe secție... Cine este mai drăguță, ce asistentă are mâna ușoară, ce medic e mai bun, de ce neonatolog să mă feresc că nu are habar de prematuri... În fiecare seară, la ora 7, se făcea schimbul de ture. Atunci știau dacă vor avea suport temeinic din partea asistentelor pe timpul nopții sau nu. Căci unele dintre, puține la număr, erau extrem de drăguțe și de răbdătoare cu mămicile obosite de atâta disperare. Altele... Și tot în jurul acelei ore, venea în vizită și neonatologul care era de gardă și care le cunoștea deja pe fiecare în parte. De fiecare dată, primeau informații despre starea bebelușilor. Eu, nu. Toți îmi spuneau că trebuie să discut cu medicul care le-a preluat pe fetele mele. Într-un final, am aflat. Și, într-un final, soțul meu a stat de vorbă cu ea. După 4 zile.
Într-una din zile, m-am dus în terapie intensivă să-mi văd fetele, la anumite ore, căci nu poți intra când vrei. Un salon de cel mult 10 metri pătrați în care fuseseră Mimozele mele mutate, după 2 zile de la naștere, cu vreo 10 incubatoare, din ce îmi mai amintesc. Unele închise, altele – deschise. Le știam în colțul din dreapta și, în cele 5 minute, cât aveam voie să stau lângă ele, abia reușeam să le ating mâinile și picioarele firave cu arătătorul meu. De frică! De frică să nu le fac rău. În acea zi, Adnana era la locul ei. Antonia – nu. O mutaseră în alt incubator și în locul ei aduseseră un alt bebeluș într-o stare înfiorătoare... cel puțin asta a fost impresia mea, căci era negru –pământiu. M-am speriat îngrozitor și am țipat: “Ăsta nu este copilul meu!”. Iar asistenta care se afla în mijlocul camerei, la birou, a ridicat ochii din dosare și mi-a spus pe un ton zeflemist: “Ce ai, dragă? Normal că nu e al tău!”. Cu excepția a 2-3 persoane, pâinea lui Dumnezeu, dispuse să te ajute chiar și cu o vorbă bună fără niciun plic băgat în buzunare, atitudinea personalului medical, indiferent că vorbim despre asistente ori despre medici, era deplorabilă. Nu cred că s-au schimbat prea mult de atunci…
Apoi, a început nebunia cu alăptatul. Abia după 5 zile, o asistentă m-a întrebat: “Dar tu nu te duci la alăptat? Nu te mulgi?”. Nu aveam niciun strop de lapte, abia mă ridicam din pat și mă țineam de toți pereții ca să ajung din salon în terapie și să-mi văd copilele. La fiecare două ore și jumătate mămicile din salonul meu începeau “operațiunea muls". Fiind deja “veterane”, totul se transformase într-o rutină, aveau deja lapte suficient, ba chiar prea mult și îl depozitau în frigider, de altfel singurul existent în saloanele de pe secția de prematuri.
O să mă abat un pic de la discuție și o să vă povestesc despre condițiile de pe secție... Cel puțin despre cele existente în urmă cu 4 ani și 8 luni. Lângă terapia intensivă pentru prematuri există 4 saloane. Unul cu 2 paturi și toaleta aferentă (WC-ul, căci chiuveta era în cameră), altul cu 3 paturi și același model de grup sanitar ca la primul, încă un salon cu 4 paturi care are un grup sanitar și chiuvetă separate și o altă chiuvetă în cameră și salonul VIP, celebrul salon cu plată, unde a născut și Elena Băsescu. Și mai exista un grup sanitar generos, cu toaletă și dușuri în care aveai loc să te miști, mai ales când ai trecut printr-o cezariană iar recuperarea este dificilă. Totul renovat, frumos și... nefuncțional. Doar toaleta putea fi folosită. Dușurile, nu. Iar pentru niște mămici care se recuperează după o operație dificilă, în urma căreia pierd foarte mult sânge, care au scurgeri abundente și care trebuie să-și spele sânii înainte de fiecare sesiune de alăptat absența dușului este un calvar. Iar acele mame nu stau 4-5 zile în spital. Când naști prematur, “”sejurul” minim este de 3 săptămâni. Singurul duș era în salonul cu 4 paturi, cel în care am petrecut și eu aproape o săptămână. Și nu vă imaginați că era un duș în adevăratul sens al cuvântului, cu un spațiu bine delimitat, cu cădiță și baterie separate. Nu. Era acea improvizație la bateria chiuvetei și o scurgere în podea. Ca în hotelurile de 2 stele de pe Litoral. Dacă cineva intra la duș, WC-ul nu mai putea fi folosit, pentru că trebuia să treci mai întâi prin cămăruța de aproximativ 1,5 m pătrați ca să intri în cea în care era vasul de toaletă.
Revenind la alăptat, cu greu o asistentă mi-a arătat ce trebui să fac și a apărut și laptele, însă era extrem de puțin. Pentru aproape 10 grame de lapte, mă mulgeam o jumătate de oră. Iar în condițiile în care doar una dintre fetițe sugea, căci cealaltă nu avea dezvoltat reflexul suptului, nici lactația nu era stimulată. Însă strângeam din dinți de durere și de oboseală doar ca să obțin un strop de lapte atât de important pentru Mimozele mele.
Într-un final, am fost anunțată că îmi voi primi fetele în salon, cu mine. Doar că... am fost mutată din salonul mai mare cu 4 paturi, în care fiecare bebeluș avea incubatorul lui, iar scâncetele lor abia se auzeau dincolo de geam – erau atât de mici, încât plânsetul lor era mai degrabă un scâncet stins - în cel cu trei. Acolo, deja erau internate două mame care născuseră la termen - una dintre ele un băiețel, iar cealaltă – gemeni, băieți, dar ai căror bebeluși aveau ceva probleme minore. Primul șoc a fost să văd cât de mari sunt copiii născuți la termen. Credeam că au cel puțin 2-3 luni. Apoi, cât de tare plâng. Mai ales noaptea. Iar picătura care mi-a umplut paharul a fost faptul că mămica gemenilor era ajutată de soțul ei de dimineață până seara. Foarte frumos că tatăl se implica atât de mult, căci nu este ușor să ai grijă de gemeni nou-născuți. Însă în spațiul acela strâmt, cu 3 paturi înghesuite, printre care nu se puteau strecura două persoane în același timp, din cauza pătuțurilor celor mici, era jenant să-i spui de fiecare dată tăticului respectiv să iasă din cameră, ca tu să te poți spăla pe corp la chiuvetă. Nu mă gândeam decât cum o să mă descurc eu în momentul în care și fetele mele vor fi aduse în salon! De odihnă, nici nu mai vorbesc... Atunci am cedat nervos! Am ieșit pe holul de așteptare și căutam disperată un loc în care să dorm. Am început să plâng în hohote. Alte mămici și bodyguard-ul de pe etaj au încercat să mă liniștească. Mi-am sunat soțul și nu am reușit să-i spun mai mult de două vorbe...
A doua zi, dimineață, soțul a venit și m-a mutat în rezerva VIP. Nu mai conta cât costa, eu trebuia să mă odihnesc ca să îmi revin cât mai repede, ca să dau cât mai mult lapte și ca să pot să-mi iau fetele în brațe. Asta îmi doream cel mai mult. Să-mi iau fetele în brațe. După o perfuzie cu fier, un duș și ceva somn, au venit și Mimozele în cameră. Aveau 1560 de grame. Nu le-am putut hrăni cu biberonul. Așa că una dintre asistente le-a făcut gavaj. Mămicile de prematuri mă vor înțelege cât de tare m-am speriat.
Ce este gavajul, mai precis? Introducerea unei sonde în stomac, nazo sau orofaringian , pentru a permite alimentația gastrică directă. Imaginați-vă un pui de om, nu mai mare de 44 de centimetri, greu cât un ananas mai rotofei, căruia i se introduce un furtun pe gât... Este o practică necesară, iar fetele mele fuseseră de multe ori hrănite astfel, însă era prima dată când eu vedeam așa ceva... Am trecut și peste asta.
Seara, pe la ora 9, soțul și o asistentă intră în rezervă și mă anunță că trebuie să o eliberez. Venise “programarea” care născuse mai devreme decât se aștepta... Evident, se fac programări din timp la rezerva VIP. Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare, însă am reușit, prin multe intervenții, să mă mut în salonul cu 2 paturi, în care eram, la acel moment, singura pacientă.
După 2 zile, nu am mai fost singura pacientă din salon. În acele 2 zile, nu știam cum să dorm mai mult. Eram epuizată, iar faptul că nu reușeam să produc mai mult lapte era frustrant, în ciuda ceaiurilor pe care le consumam. Iar disperarea mea era cu atât mai mare cu cât fetele asimilau greu, foarte. În fiecare dimineață erau cântărite și, de câte ori notam cu minus gramele, mă cuprindea disperarea. Am început să le țin și în brațe, pe rând. Și să le vorbesc, să le implor să ia mai repede în greutate ca să plecăm cât mai repede acasă. Însă ele nu reușeau... iar când regurgitau îmi era frică să nu se sufoce. Intram în panică.
Încercam să nu plâng, căci asistentele mă avertizaseră pe diferite tonuri că plânsul le face rău copilelor și că îmi inhibă lactația. Cu greu mă abțineam... Cum să ții în tine toată acea disperare, panică, frustrare, frică, furie?! După ce au terminat cu icterul, am început să le îmbrac, căci mă săturasem să le văd doar în scutecele numărul 0, întoarse în partea de sus, căci altfel cădeau de pe ele... Știți cât de mici sunt hainele de prematuri? Asta în cazul în care le găsești... Hainele păpușilor sunt mari. Nu am făcut rost de prea multe body-uri și pantalonași de prematuri, așa că le îmbrăcam cu cele de nou-născuți. Înotau în ele, de-a dreptul! Și iar mă apuca disperarea!
În tot timpul petrecut acolo, o singură dată a venit la vizită, în timpul zilei, un psiholog, o domnișoară tânără și foarte drăguță, de altfel. Am invitat-o politicos afară. De ce? Pentru că nu aș fi avut timp să vorbesc cu ea. Tocmai le dădusem Mimozelor să mănânce, trebuia să duc biberoanele la sterilizat, apoi aveam la dispoziție fix o oră ca să dorm. Cu cel puțin 30 de minute înainte de următoarea masă, trebuia să încep pregătirea: spălat, muls. Parctic, între două mese aveam doar o oră la dispoziție timp ca să dorm, să mă odihnesc. Și nu reușeam să adorm imediat ce puneam capul pe pernă, iar somnul numai unul odihnitor și continuu nu era... Ușa salonului se deschidea din 10 în 10 minute... ba o asistentă, ba administratorul care voia să vadă dacă s-a mai eliberat vreun pat ca să bage repede pe altcineva, ori vreun medic, ori vreun vizitator, ori vreo femeie care îți vindea hăinuțe, căciulițe sau botoșei tricotați... Ori vreuna dintre Mimoze sughița sau regurcita... Apropo de sughiț, pare ceva banal, nu? În cazul unui prematur... lucrurile se schimbă.
Poate, unele mămici mă vor considera vreo răsfățată, cu figuri și nasul pe sus. Câte femei nu nasc și sunt internate în condiții și mai grele?! Perfect adevărat! Însă acest lucru nu este normal și nu trebui să plecăm capul. Deși, de dragul copiilor tăi... o faci. Nu contest grija și atenția pe care fetele mele au primit-o la naștere și în următoarele trei săptămâni cât au fost internate. Însă atenția față de mame lipsește aproape cu desăvârșire!
După 3 săptămâni, am decis, cu acordul medicului neonatolog, să ne externăm. Mimozele cântăreau 1760 de grame.
Dup 4 ani și 8 luni, Mimozele mele au 20 de kilograme, respectiv – 18,5, 110 centimetri înălțime și poartă mărimea 30. Mă rog să se oprească la 1,81 m înălțime și 41 la picior! Nu de alta, dar e greu să-ți găsești pantofi pe măsură și iubiți la fel de înalți! Sunt sănătoase, au recuperat extraordinar de repede – deși în primul an nu voiam să văd decât că iau în greutate și atât, altceva nu mă interesa! Nici n-ai zice că s-au născut prematur...
Și îmi doresc să devin miliardară ca să-mi fac propria clinică cu terapie intensivă pentru prematuri, unde fiecare mămică să stea alături de puiul ei. Singură în rezervă. Și să aibă propria baie cu duș. Iar prichindeii să aibă parte de cel mai bun tratament, de cele mai bine incubatoare, de cei mai buni medici ca să poată lupta pentru viața lor.
