- Auzi dragă, ale meu are 10 luni şi nu vrea deloc să meargă, nu se ridică în picioare!
- Ştiu dragă cum te simţi, toţi copii din parc mergeau, iar eu trebuia să mă chinui cu un ham să o duc pe a mea de colo colo
- La mine sper să nu fie cazul, tacsu’ i-a luat un premergător şi acum deja a început să se obişnuiască cu mersul, ăla micul e prin toată casa
Recunoaşteţi dialogul sau parte din el? Eu unul l-am auzit şi l-am văzut pus în practică de multe ori. Până să merg cu Radu la kinetoterapie (nu …nu are nimic copilul meu) am făcut şi eu parte din părinţii care îşi ţineau copii suspendaţi de mânuţe pentru a merge de colo colo. Schimbarea a venit după ce mi-a de gândit faptul că Radu a trecut de stat în fund direct la stat în picioare şi poate că nu era nicio problemă doar că atunci când se împiedica şi cadea o făcea tare urât. NU ştia să cadă. NU avea nicio intenţie de a pune mâna pentru a se proteja.
►Citeşte şi Kinetoterapie – sportul bebeluşilor
Am căutat, am citit, m-am infirmat şi am acţionat. Acum bebe ştie să cadă, să se ridice, să se aplece, se se urce, să cadă.
Ca de multe alte ori şi când vine vorba de mers, părinţii trebuie dezvăţaţi de obiceiuri rele şi învăţaţi obiceiuri bune. E cel mai greu lucru, pentru că nu există răbdare şi credem că acţinile noastre sunt fireşti şi ajută.
Am un interviu clar despre când? cum? de ce? ce trebuie făcut? cum ne schimbăm pe noi ca să îl ajutăm pe cel mic? …sau citiţi mai departe :)
(...)
Citeşte mai mult pe tataincepator.ro
