Biberoane, scutece, colici, nopți nedormite, primii pași, primul TA-TA, jucării aruncate, ghete rupte, prima serbare… și deja merg la școală! Ce repede zboară timpul, nu?! Și cât de repede cresc copiii noștri, nu-i așa? Iată experiența tăticului-blogger Alex Zamfir…
Ieri pe la prânz, ajung acasă făcând pe mine și dornic să intru repede la baie.Când să intru, o văd pe Iulia că iese, un pic șocată, zicându-mi:
- M-a dat Mark afară din baie, a zis că acum are el treabă acolo...
De când s-a născut Mark, ușa noastră de la baie a fost doar un obiect decorativ. El a putut să intre și să iasă când a vrut, indiferent dacă sau cine era la baie și ce făcea acolo. Unele din cele mai interesante discuții despre orice le-am avut cu el acolo, eu încercând să mă regesc, el vorbind și dând ture prin baie, mai-mai să amețesc.
Așa că ieri, când am auzit-o pe Iulia, primul meu gând a fost: „E, are o problemă cu mă-sa, dar eu..eu sunt tatăl lui, partenerul lui de discuții, soarele lui. Pe mine sigur mă lasă să intru.”
Respectuos, am bătut la ușă și am întrebat:
- Pot să intru?
În timp ce chiar mă pregăteam să fac asta, aud din baie:
- Nu prea, acum sunt eu aici.
Am tăcut, n-am intrat și m-am luat cu altele, uitând de „incident”. Apoi aseară, într-un moment când eram doar eu cu mine, m-a lovit. Dar m-a lovit rău de tot: Copilul nostru a crescut!
Problema nu e că a crescut. Problema mea e că nu știu când a crescut atât de repede. Nu săptămâna trecută îi schimbam pampersul și îl căram în brațe ca pe un pui de maimuță? Pare că nu, pentru că toamna viitoare se duce la școală. O, Doamne, toamna viitoare copilul nostru se duce la școală!!
Și știu că mă plâng mult pe aici, pe blog, și fac mișto că e complicat să fii părinte. Nu, asta nu o să se schimbe, chiar e complicat să fii părinte și chiar o să continui să glumesc pe acest subiect. Dar anii în care mă-sa și cu mine eram totul pentru el par să se apropie de final. Și dacă azi nu-mi mai dă voie să intru peste el în baie, mâine ce-o să fie? O să-mi spună că nu mai are chef să se lupte cu mine, că deja sunt prea slab pentru el și că are și el nevoie de niște provocări adevărate. Sau, O, Doamne, se apropie și momentul ăla când o să-mi zică să-l las singur la film cu vreo prietenă care , știu eu mai bine, n-o să fie interesată decât de corpul lui și banii mei.
Și nici măcar asta nu e cel mai rău. Cel mai rău mi se pare că am uitat prea multe momente frumoase. Eu, când am parte de vreun moment frumos, îmi fac o notă mentală să-l țin minte și să mă bucur peste o vreme că am avut norocul să-l trăiesc. E, știu sigur că am făcut asta de nenumărate ori în ultimii 5 ani. Nu mai știu însă de ce și cu ce ocazii. Sunt convins că sunt atât de multe momente extraordinare îngropate undeva, mult prea adânc în creierul meu mic și care, poate, nu vor mai ieși niciodată la suprafață. Iar el tot va crește, se va desprinde din ce în ce mai mult de noi și eu…eu ce voi face? Căci dacă eu, ca tată, sunt așa, îmi închipui că Iulia (și orice altă mamă) o să fie o legumă când va pleca el de acasă. Și se va baza pe mine să fiu ăla puternic. Și eu m-am făcut mucenic de-ăla în zeamă doar pentruîcă mi-a zis el că nu mai pot să intru în baie peste el.
Da, știu că ăsta e mersul. Circle of life, Hakuna matata and all that shit. Că ar trebui să fiu mândru de el și de noi pentru că se simte atât de încrezător, încât să înceapă să se desprindă. Doar că toate astea fac sens atâta timp cât li se întâmplă altora. Când ți se întâmplă ție, nu valorează nici cât o ceapă degerată.
Sigur, mi-ar plăcea să se joace singur sau cu alții, să se spele singur, să plece în tabără sau mai știu eu ce. Dar astea doar când vreau eu, nu când vrea el!!!! Ce-am înnebunit??!!??
(…)
Citește mai mult pe www.celmaibuntata.ro!
