Dana Rogoz, actriță, soție, dar și mamă pentru Vlad și Lia, este una dintre cele mai apreciate persoane publice de la noi din țară. Începându-și cariera de mic copil, Dana Rogoz a devenit o actriță talentată, dar și o familistă convinsă.
Dana deja ne-a obișnuit cu mesajele emoționante nu doar despre copiii ei, ci și despe tatăl ei, care a plecat din viața lor fix acum 8 ani. Cu toate acestea, actrița a reușit să ne emoționeze din nou până la lacrimi, povestind pe pagina ei de Facebook câteva amintiri care o leagă profund de tatăl ei:
“Majoratul mi l-am făcut într-o discotecă din regie. Eram îmbrăcată cu o bustiera albastră “sexy”, cu o fustă de blugi extrem de scurtă, dar “sexy”, pe care o prietena îmi cususe cifrele 1 și 8, și niste tocuri “sexy”. Am primit atunci cele mai multe seturi de lenjerie intimă din viața mea, toate foarte “sexy”. Tata mi-a oferit cadou o păpușă de porțelan. Mi-a spus că e o păpușă care compensează păpușile lipsă din copilăria mea, când el nu mi-a fost aproape. M-am emoționat pe moment, dar mai mult cu trecerea anilor. Tata e păpușa de porțelan din vitrină.
Îl mutaseră pe secția de terapie intensivă cu o zi înainte. Dar mă rugase să îi aduc un iaurt din rezerva lui, așa că m-am întors în clădirea în care fusese inițial internat. Am intrat în încăperea aceea micuță, cu o hartă mare și fară televizor, și m-am mirat că patul lui era strâns și noptiera golită. O doamnă în halat roșu a venit grăbită spre mine, pe holul spitalului, cu o pungă cu hainele lui, iaurtul și o banană. “Pai am înțeles că tot aici se vă întoarce după ce iese de la terapie.” – “Dacă iese, nu-i problemă domnișoară, imediat îi pregătim patul la loc.” Am plecat plângând cu pungă într-o mână. Tata e o pungă de plastic cu haine.
În supermarket, împreună cu frații mei, Radu și Andrei, dar și cu Monica, soția lui Andrei, cumpăram prosoape, farfurii, cani și mâncarea preferata a lui tata, pentru pomană. Frate-miu îi alesese o pereche de ciorapi noi, și în drum spre casa de marcat am citit pe eticheta că erau “șosete antibacteriene”. Ne-a bufnit râsul, d-ăla isteric, necontrolat. Dar când am ajuns să plătim, pe banda de supermarket, am observat un pieptan micuț, nou, de pus în haina lui. Nu știam obiceiul și nu eram pregătită pentru detaliul ăla. Brusc, pieptănul ăla ridicol, care se mișcă lent pe banda de cauciuc, mi s-a părut cel mai trist lucru din lume. Și am început să plâng, necontrolat. Tata e un pieptăn.
Tata e în amintiri, e în poveștile mele, e în poze, e în cimitir, e în anumite obiecte care mă înconjoară, e în fleacuri, tata e în detalii.
Pentru că tata a murit acum fix 8 ani.”
