Oboseala, dezamăgirea, lipsa răbdării… orice părinte trece, la un moment dat, prin toate acestea. Și este și firesc. Dar dispreț față de propriul copil? Greu de înțeles, iar Alex Zamfir relatează pe blogul său un moment greu de înțeles.
Duminică seară, ca orice bucureștean care se respectă, mă găseam și eu prin Mega Image, cumpărând niște portocale. La un moment dat am auzit în spatele meu o voce veselă de copil care chițăia ceva și apoi, imediat, o voce disprețuitoare de femeie:
- Ce o iei pe-acolo? Nu vezi că tre’ s-o luăm pe aici?
M-am întors și am zărit-o pe doamna respectivă. Fața era în concordanță cu tonul vocii, disprețuitoare.
M-am gândit că poate a fost o întâmplare, că poate femeia era obosită (ceea ce nu ar fi fost oricum o scuză), că mai știu eu ce. Dar nu, mai petrecând și eu și ele ceva timp pe la standul de legume, am auzit-o vorbind pe același ton, indiferent despre cine sau ce vorbea.
Am plecat spre casă încercând să-mi răspund la această întrebare: Cum ajungi să îți disprețuiești propriul copil?
Înțeleg că te poate scoate din minți. O, cum te poate scoate din minți un copil, îți apasă toate butoanele pe care nu le-ai vrea niciodată apăsate. Înțeleg că te poate exaspera cu aceeași întrebare tembelă sau cu același comportament repetitiv. Înțeleg să simți că vrei să-l arunci de la geam, pe el sau pe tine. Înțeleg dezamăgirea pe care ți-o poate provoca un copil, care nu prea se compară cu nimic altceva. Înțeleg toate acestea, le-am trăit și pot empatiza cu părinții care trec prin asta, chiar dacă unii spun că n-ai voie să ai sentimente negative față de copiii tăi.
Când e vorba de sentimente, nu există ai sau n-ai voie, căci nu te poți controla cum simți. A, te poți minți că nu simți una sau alta, dar asta n-are cum să fie bine, nici pentru tine, nici pentru copil.
Dar dispreț? Ăsta nu-l înțeleg. În capul meu ajungi să disprețuiești pe cineva care se poartă oribil față de tine, orice ar însemna asta. Disprețul, față de alte sentimente, e mai greu să-l ascunzi, poate și pentru că vine de undeva din străfundurile noastre: disprețuim pe cineva pentru că ne-a rănit/ne-a greșit atât de tare, încât chestie asta se vede, se aude prin fiecare por al nostru. Ne arătăm disprețul față de cineva cu fiecare ocazie care ni se arată, atât de tare ne-a marcat persoana respectivă.
Deci cum să ajungi să îți disprețuiești propriul copil? Căci nu cred că poți să disprețuiești pe cineva pe care-l iubești. Poți, dar înainte trebuie să nu-l mai iubești și abia apoi începi să-l disprețuiești. Iar eu cred că orice părinte normal la cap, indiferent cum se poartă față de copilul său, indiferent dacă, cum și cât îi arată, își iubește copilul. Deci, după capul meu, nu prea are cum să-l disprețuiască.
Și nu e vorba doar de doamna de aseară. Câți dintre noi nu știm părinți care vorbesc despre copiii lor ca despre ultimii proști?
- Cine, mă, ăsta, e prostul clasei!
sau
- Ce să te duci tu nu-știu-unde, tu nu ești în stare să te legi la șireturi!
Nici măcar nu contează ce spun pe gură, ci felul cum o spun (pe care, din păcate, nu am cum să-l redau în scris) și dezgustul evident de pe fața lor.
Ce așteptări să ai de la un copil ca să ajungă să facă ceva atât de greșit, sau, din contră, să nu facă un anumit lucru și tu să ajungi să simți asta? Ajutați-mă, că nu înțeleg.
Căci pe cât de neînțeles mi se pare asta, pe atât de mare mi se pare impactul asupra copilului. Noi, părinții, de multe ori ne gândim că dacă spunem ceva sub masca unei glume sau a unor vorbe de duh, copiii nu vor înțelege ce spunem noi și, așa, toată lumea va fi mulțumită, noi reușind să ne calmăm pentru că ne-am verbalizat supărarea, iar ei luând-o ca pe o glumă. Dar nu e așa. Copiii sunt mult mai atenți și mai receptivi la tonalități, grimase etc decât ne închipuim și ne-am dori noi. Pentru că se uită la noi ca la niște zei (știați asta, nu?), vor sesiza orice schimbare în comportamentul nostru.
Mark, atunci când face vreo glumă la care râd cu poftă, mă întreabă „Am zis ceva simpatic?” apoi se chinuie minute bune să mai zică ceva la fel de funny, doar ca să râd datorită lui. La fel, când mă enervează cu ceva și încerc să îi zic acest lucru pe cel mai calm ton cu putință de fiecare dată, dar de fiecare dată, mă întreabă „Acum ești supărat pe mine/țipi la mine?”.
Deci ce simt ei, micuții, când văd un părinte dezgustat de prezența lor? N-au cum să întrebe ce s-a întâmplat, pentru că aș băga măna în foc că dacă ajungi să-ți disprețuiești copilul, nu prea stai de vorbă cu el despre lucrurile importante din viață, nu credeți? Așa că încearcă orbește să reintre în grațiile părintelui. Doar că disprețul, spre deosebire de frustrare, exasperare și altele, nu are cum să treacă cu una cu două. El e împământenit în noi și cu greu mai poate fi dezrădăcinat de acolo. Și, cu siguranță, un copil nu are instrumentele necesare pentru a reuși acest lucru.
Așa că, cel mai probabil, copilul își internalizează disprețul părintelui. Se gândește că e ceva atât de greșit cu el, dacă până și propriul părinte îl disprețuiește. La ce duce asta? Habar n-am, dar sunt convins că la niște lucruri extrem de nasoale.
(…)
Citește mai mult pe www.celmaibuntata.ro!
Foto: 123rf.com
