De cate ori n-am fost tentati sa ne etichetam copiii? Mai ales atunci cand se dovedesc a fi neindemanatici, neatenti, neascultatori si prea grabiti ca sa se supuna regulilor noastre? Alex Zamfir, tatal lui Mark, s-a “lovit” de aceasta situatie…
Aproape in fiecare seara mergem cu Mark la ai mei ca sa se joace cu Garan, ciobanescul german. Si aproape in fiecare seara iesim sa dam o tura de curte in alergare. Ca orice curte, si asta e plina de crengi, denivelari, furtune si tot felul de alte obstacole. Si in fiecare seara ma minunez cum baiatul meu nu se impeidca de niciun unul dintre ele.
Nu ma intelegeti gresit, sunt convins ca mai devreme sau mai tarziu va urma vreo cazatura. La fel cum au mai fost, cu siguranta vor mai veni si altele. Pot spune linistit ca, din acest punct de vedere, Mark se incadreaza intr-o categorie general valabila si omniprezenta: cea a copiilor care cad.
Dar, spre deosebire de ce aud alti copii, lui Mark i-am spus rareori ca este un “impiedicat”. Am acest impuls de fiecare data, acela de a-i spune ceva de genul “Of, mai, tati, da’ impiedicat mai esti”. Din fericire pentru mine am o sotie foarte desteapta* care m-a invatat ca unul dintre cele mai mari rele pe care il putem face copiilor nostri este sa-i etichetam. De cate ori le spunem ca sunt “impiedicati“, “neindemanatici”, “ prosti” sau mai stiu eu cum, crestem riscul ca ei sa-si internalizeze aceste convingeri si sa-si ghideze viata dupa ele. Nu voi insista aici pe teorie, caci nu sunt cel in masura sa o fac. Pot doar sa va povestesc despre experienta personala.
Sunt un om care nu stie sa faca nimic in casa. Nimic. Cand Iulia imi spune ca trebuie sa schimb un bec, ma ia la propriu cu transpiratie si simt aceasta datorie ca pe o adevarata corvoada. De ceva ani am inteles ca nu e un lucru normal, dar cu toate acestea, sentimentele sunt tot acolo de fiecare data. Si automat imi spun “Nu vreau sa fac asta, nu ma pricep.” Habar n-am de unde a plecat aceasta problema, cert e ca ea exista. Si pana acu’ ceva vreme, o repetam cu voce tare. De o vreme, macar incerc sa-l schimb (becul). Nu-mi iese de fiecare data, dar macar ma stradui (…).
Partea proasta pentru mine este ca n-am inteles mare lucru. (v-am zis ca ea e aia desteapta). Partea foarte buna pentru mine este ca am incetat sa-mi mai spun ca sunt impiedicat. Si accidentele s-au rarit considerabil. CON-SI-DE-RA-BIL. Sigur, inca ma mai lovesc si ma mai lovesc rau, dar nu din cauza ca as fi impiedicat, caci nu sunt. Sunt doar…om.
Nu suntem niste etichete. Dar, din pacate, de cele mai multe ori ne comportam ca atare. Nu stiu ce sanse mai avem noi, adultii, sa scapam de ele. Si sunt convins ca nu ii putem feri pe copiii nostri de etichetarea altora. Dar macar putem sa nu-I mai etichetam noi.
Copiii vor cadea pentru ca alearga, nu pentru ca sunt neindemanatici. Vor lua note proaste pentru ca n-au invatat la acel moment, nu pentru ca sunt “pur si simplu prosti”, nu vor sti sa-si lege un siret pentru ca cineva le-a spus “baiat/fata asa mare si inca nu stii sa-ti legi siretul!?” si tot asa.
Citeste mai mult pe www.celmaibuntata.ro!
